IORDAN DATCU

IOANA ANDREESCU LA PARIS

Rămânând în Franța, la Paris, în 1972, Ioana Andreescu lăsa în urma sa o bogată activitate de redactor la Editura pentru Literatură, unde a fost angajată în 1958, în vremea directoratului lui Petru Dumitriu, și din decembrie 1969 la Editura Eminescu. A răspuns, în acești ani, de tipărirea unor cărți ale scriitorilor  Nicolae Velea, Maria Luiza Cristescu, Sorin Titel, Radu Petrescu, Mioara Cremene, Ion Brad, Nicolae Breban. Acesta n-a uitat-o și într-o recomandare din mai 2008 de a fi primită membră a Uniunii Scriitorilor din România a scris : „Autor a numeroase cărți de ficțiune de un bun nivel profesional și de excelentă, viguroasă originalitate – ca și în zona etnologică (Să mori la umbra Carpaților – Soare sec, roman, tradus și în limba franceză) ca și altele, la editurile franceze Grasset și la Table Ronde (Prix de la Société des Gens de Lettre). Ca și foarte numeroase colaborări la reviste științifice de prestigiu auropean. Fără a mai aminti meritele ei incontestabile în calitate de editor la editurile române de literatură și în componența multor colegii ale unor reviste și colocvii internaționale”. Între 1968 și 1972, făcuse naveta de la București la Paris, unde soțul său, compozitorul și muzicologul Costin Miereanu, avea un contract cu editura muzicală Salabert, și obținuse în 1967, Prix de la Fondation Europene. În 1972, nemaiputând să obțină ușor viza, se hotărăște să ceară cetățenia franceză, pe care o obține în 1976. Avea 38 de ani și începea, la Paris, o viață nouă. S-a născut la 24 ianuarie 1934, la Stoina, Județul Gorj, în familia țăranilor Ion și Ioana Andreescu, aceasta născută Cojocaru. O familie cu copii mulți, șase fete și trei băieți, pe lângă care a trăit și un văr, rămas orfan. Dintre toți, doar Ioana și o soră a sa au făcut studii superioare, aceasta din urmă ajungând profesoară de istorie. Își ia bacalaureatul la Şcoala pedagogică din Craiova (1953), după care este studentă la Facultatea de Filologie a Universității București (1953- 1958), între profesorii săi figurând și Mihai Pop, care preda cursul de folclor literar. Frații Ioanei, care n-au făcut studii superioare, i-au reproșat până târziu, că au susținut-o financiar pentru a-și continua studiile : „Ţi-am dat saci de bani!” îi spuneau ei. Exagerarea nu era prea mare fiindcă România comunistă lansase pe piață în anii '50 ai secolului trecut, datorită inflației, mari cantități de monedă de hârtie fără valoare. Se căsătorise, în 1965, cu Costin Miereanu, care s-a născut la 27 februarie 1943, la București, a făcut studii la Conservatorul muzical din București (1960- 1966), apoi la Universitatea din Paris cu J. Greimas,

obținând doctoratul în semiotică și estetică (1978) și pe cel în litere (1979) la Sorbona- Paris VIII. Devine profesor de filozofie, estetică și știință a artei la Universitatea Paris I și director artistic al Editurii Salabert. A compus muzică simfonică, vocal- simfonică, de teatru, de film, de cameră, electronică și corală. A scris studii de muzicologie. Ioana l-a determinat să-și termine Conservatorul pe care voia să-l abandoneze, l-a scăpat cu ajutorul scriitorului militar Nicolae Tăutu- de armată, i-a obținut cu ajutorul lui Ion Brad, participarea la un concurs în Olanda, unde a obținut un important premiu. Căsătoria celor doi se destramă în 1985, Ioana primind din partea fostului soț o pensie viageră. Se mută într-un apartament cu două camere în Place de la Vénétie, într-un bloc cu locuințe sociale, locuit în bunămăsură de chinezi, japonezi, arabi.
Debutase, la București, cu volumul de schițe Soare sec (Editura pentru Literatură, 1968), care va fi reeditat, în traducere franceză, cu titlul Soleil aride, la Grasset, acum prezentat ca roman. După ce își însușește o expresivă limbă franceză, continuă să scrie proză originală și chiar tipărește un roman, Discours sentimental (La Table Ronde, Paris, 1984), care s-a bucurat de o largă recepție critică pozitivă și a primit un premiu al Société des Gens de Lettre, a cărei mebră este. Accent prioritar dobândește însă în activitatea sa pariziană cercetarea antropologică, în perspectiva căreia face studii de sociologie și antropologie la Universitatea din Paris Sorbona  (1974- 1976), se specializează în sociologie la École des Hautes Études en Sciences Sociales (1976- 1980) și obține un doctorat „3-eme cycle”) în antropologie socială și istorică, lucrarea fiind intitulată Sorcellerie au vingtième siècle: pratiques magiques en Petite Valachie.Tipărește două cărți de antropologie : Mourir à l'ombres des Carpathes, în colaborare cu Mihaela Bacou, Préface de Geneviève Calame- Griaule, (Payot, Paris, 1986), reeditată în limba italiană cu titlul Morire all'ombra dei Carpazi (Milan, Jaca Book, 1991) și Où sont passés les vampires? (Payot, Paris, 1997), aceasta din urmă reeditată – fapt  foarte semnificativ – în Petite Bibliothèques Payot/ Voyageurs, adică într-o bibliotecă de buzunar de mare tiraj.
Ampla sa documentare în bibliografia de specialitate europeană a fost dublată de o documentare asiduă, la sursă, adică, în Gorjul natal, documentare desfășurată în condițiile unei permanente urmăriri de către organele de securitate din țară, urmarea fiind că își putea trece, după 1972, foarte greu, peste graniță, numeroasele înregistrări pe benzi.
Desele drumuri în țară ale cercetătoarei au trezit suspiciunea unora de la Paris. Suspiciunea era un fapt mai general, pe care îl constata Monica Lovinescu în jurnalul său, la data de 5 ianuarie 1993 : „Fiecare, în România și în străinătate, vede în celălalt un agent camuflat. Intoxicație intensă”. Spunându-i lui Emil Cioran că este suspectată de colaborare cu Securitatea din țară, acesta, în stilul său caracteristic, a învățat-o să le răspundă : „Dites- leur que vous coucher avec Ceaușescu et vous allez leur clouer le bec” („Spuneți-le că vă culcați cu Ceaușescu și le închideți pliscul”). Vintilă Mihăilescu, în articolul Rochia de mireasă(din Dilema, nr. 279, 5-11 iunie 1998) s-a referit la aceeași chestiune : „Alții au strâmbat din nas cu subânțeles, bănuind-o pe autoare de colaboraționism – căci altfel, cum ar fi fost posibil să vină atâția ani la rând în România comunistă și să facă teren în satul natal? De fapt, din nou fără să fi urmărit acest scop, cartea era și o critică absolută a comunismului.Dincolo de ritual, se întrevedea socialul. Puteai să urmărești astfel în paginile ei cum, pe măsură ce populația devenea mai săracă, pomenile deveniseră mai bogate, cum, cu cât neîncrederea sporea în intensitate, cu atât pomenile din timpul vieții deveneau și ele mai frecvente ; pe scurt, cum o populație întreagă renunță la binefacerile comunismului pentru a-și plasa speranțele și agoniseala în lumea de dincolo. Este posibilă oare o condamnare mai definitivă?”
Când s-a stabilit Ioana Andreescu la Paris, în 1962, se mai aflau stabiliți, în diferiți ani, 15 scriitori români, iar până în 1996 numărul lor crescuse la 55. Câți scriitori, atâtea destine, atâtea experiențe, de multe ori dramatice. Amintim aici doar două experiențe. Mircea Eliade, sosit la Paris, din Portugalia, la 18 septembrie 1946, trăiește câțiva ani în strâmtoare, se întreține, el și fiica primei soții, din rezervele unei părți adunate din vânzarea bibliotecii de la Lisabona, din depunerea, la Muntele de Pietete, a hainei de blană a soției, din vânzarea pălăriilor pe care le confecționa fiica sa adoptivă, din împrumuturi, odată fiind constrâns să se împrumute de la un student francez, împrumut cu care-și plătește hotelul pe o săptămână și cu restul, o masă. Trăiește acut sentimentul că îl urmărește „cu atâta înverșunare nenorocul”. Trăiește deci, modest, studențește, până primește 4000 de franci în contul cărții Techniques du Yoga. În octombrie 1947, face o cerere de bursă la Centre de la Recherche Scientifique, însă o mașinație a guvernanților de la București compromite primirea bursei, în final Eliade primind doar un „ajutor urgent” de 25000 franci. În 1951 primește bursa Bollingen. Speranța că va obține, în SUA, un post de limba franceză nu se confirmă, cel care i-l promisese, Ananda Coomaraswamy, murind între timp. Cunoașterea la perfecțiune a limbii franceze a fost și ea o problemă. „Ce sentiment ciudat – scrie el – să mă închipui scriind în altă limbă! Va trebui să încep a scrie în franceză înainte de a o cunoaște bine. Dar ce mă preocupă mai mult : nu cunosc deloc publicul căruia mă adresez. Să spunem că voi avea câțiva cititori : cine sunt?” Să notăm că a găsit înțelegere și sprijin printre câteva personalități franceze, în primul rând Georges Dumézil, apoi Louis Renou, Paul Masson. Dintre românii stabiliți la Paris, George Enescu și Maruca Cantacuzino, Antoine Bibescu îl invită la dejun. Marea sa dorință a fost să fie profesor de istoria religiilor la Paris. A reușit doar pentru scurt timp, cu sprijinul lui Georges Dumézil, să înceapă, la 8 februarie 1948, ciclul de conferințe la École des Hautes Études, Section des Sciences Religieuses, în total zece conferințe. Cum vocația sa de profesor de istoria religiilor trebuia să aibă un cadru de manifestare, pleacă, în 1956, la Chicago, Ilinois, unde este profesor la Divinity School.
Al doilea destin de scriitor român la Paris este acela al poetului, prozatorului și criticului literar Ilie Constantin. Stabilit în capitala Franței în 1973, a „înțeles repede că francezii nu aveau a-i sărbători pe nefericiții veniți să se adăpostească în țara lor, și cu atât mai puțin să le ofere pe un platou avantajele sociale pe care le putuseră cunoaște în lumea lor de origine”. Este deci constrâns să fie într-un loc magazioner și apoi paznic la un garaj subteran. Abia în 1986 reușește să tipărească, la Gallimard, un volum de versuri în limba franceză.
Ioana Andreescu n-a avut parte – asemenea celor amintiți și a altora pe care nu-i mai cităm – de frustrările și umilințele stabilirii și afirmării în Franța. Câțiva factori au contribuit la aceasta. Soțul său, Costin Miereanu își dobândise deja un nume, aveau casă și un grup de prieteni apropiați. Dintre ei, sunt de amintit, în primul rând, Eugène Ionesco cu familia sa, Mircea Eliade și Christinel Eliade, Emil Cioran și Simone Bouet. O mărturie de prietenie pe care i-a arătat-o autorul piesei Regele moare este și dedicație, pe Voyages chez les morts. Thèmes et variation, Théâtre VII (Gallimard), pentru care Ioana îi furnizase unele documente populare românești și ale mortului în Gorj : „Pour Ioana Miereanu qui navigue elle aussi dans ces eaux troubles et ces routes entre ici et l'au-della. Eugène Ionesco ”.De la Emil Cioran, dușman declarat al dedicațiilor, are două dedicații. Cea dintâi pentru ea și pentru soțul său : „Pour Costin et Ioana Miereanu à mon grand regret, il m'a été impossible d'assister au concert. Cette Ville me dévore... En toute amitié, Cioran, le 27 janvier 1977.” În cea dea doua, L'ami lointain, în colaborare cu Constantin Noica, chiar își declară aversiunea contra dedicațiilor, însă trece peste aceasta când este vorba de o prietenă „Cher Ioana, Je suis l'ennemi le plus acharnée des dedicaces, je ne peux donc pe vous en in fliger une. Restons donc amis fideles pour toujours. Cioran”. O dedicație de la Mircea Eliade, pe Nouăsprezece trandafiri (Ethos, Ioan Cușa- Paris, 1980) : „Pentru Ioana, o poveste contemporană – deci fantastică – cu prietenia lui Mircea Eliade, Paris, 10 nov. 1980.”
Cu fiecare dintre cei trei, Eugen Ionesco, Emil Cioran și Mircea Eliade s-a întâlnit în preocupările pentru aprofundarea problemei morții. Eugen Ionescu, încă din tinerețe, la Paris, intenționa să-și dea doctoratul cu o teză despre moarte și păcat în poezia de la Baudelaire încoace. Emil Cioran a scris, într-un articol despre Mircea Eliade, că problema morții a fost „marota sa”dintotdeauna. A citi cu mare interes cartea Mourir à l'ombres des Carpathes, de Ioana Andreescu și Mihaela Bacou și i-a mărturisit acesteia că regretă că nu a dat cărții o extensie mai mare. Mircea Eliade, se știe, a avut între proiectele sale o Mitologie a morții. Chiar și fără ea, paginile pe care le-a publicat pe această temă sunt fundamentale, precum acela din Jurnalul portughez (ne referim la ediția de la Humanitas).
Însă cel mai mult s-a întâlnit prin preocupări cu Mircea Eliade, care a avut – cum vom vedea – meritul de a o fi îndemnat să publice cât mai curând cartea despre moarte și înmormântare în Gorj. Discuțiile cu ea pe această temă și pe tema magiei, le-a consemnat în jurnalul său. Prima însemnare este din 15 iunie 1979 : „Ce-mi spune Ioana Miereanu, după o lună petrecută la părinții ei, într-un sat din Gorj :magia se practică tot mai mult, și e luată în serios, nu numai de <cei care merg la biserică>,dar mai ales de <funcționarii socialiști>. Ce interesant subiect de cercetare : magia într-un stat socialist”. Mai sunt însă și alte mărturii ale prețuirii pe care i-a arătat-o Ioanei Andreescu. La 25 octombrie 1985, în amfiteatrul Quinet al Sorbonei, Ioana Andreescu și Mihaela Bacou au susținut comunicarea Visions populaires des mondes de L'au-dela dans la Roumaine actuelle. La discuții, Andrei Pandrea a negat aserțiunile celor două. În replică la acesta, Mircea Eliade a vorbit, timp de jumătate de oră, apărând opiniile celor două, în sensul că este vorba realmente de o nouă creație spirituală a poporului român, care timp de două milenii n-a încetat să inoveze. În același an, când Ioana Andreescu intenționa să se înscrie la un concurs pentru un post de cercetător, i-a dat, la data de 2 octombrie 1985, următoarea recomandare : „Ioana Andreescu- Miereanu, ethnologue de formation et écrivain de talent, dont les recherches et les publications portant sur les comportaments et croyances archaiques dans leurs expressions contemporaines, donc leur pérennité, possède de surcroit l'immense avantage de pouvoir accéder à des surces directes dans tout le sud-est européen. Un tel terrain et un telle recherche méritaient d'être encouragés et de bénéficier de la plus grande attention, Mircea Eliade, Professeur à l'Université de Chicago”.
Familia Ioana și Costin Miereanu a vădit permanent un mare respect pentru familia Mircea Eliade. Acesta și-a însemnat în jurnal că, plecând la Chicago, pe 2 octombrie 1979, sunt conduși, el și soția sa, de soții Miereanu. După trecerea la cele veșnice a savantului, Ioana s-a aflat de multe ori lângă Christinel Eliade. Monica Lovinescu și-a notat în jurnalul său pe data de 23 mai 1986 : „Îmi telefonează Ioana Andreescu, care pleacă mâine la Christinel (nu poate dormi singură, iar Giza se întoarce duminică)”. Iar miercuri 3 iunie 1987 a notat : „A sosit Christinel. Năucită nu doar de somn – ci în general. Mai prost ca anul trecut. Mergem la ea seara, cu Marie- France, și o regăsim acolo pe Ioana Andreescu care sta pentru câteva zile cu Christinel”.
Când o întrebi despre alți prieteni, nu uită să-i amintească pe Aurora Cornu, Mioara Cremene, Alain Paruit, Şerban Cristovici, Sanda Stolojan, Edgar Reichmann, și bineînțeles pe Mihaela Bacou, colaboratoarea sa . Ca om de știință exigent, a știut să-și asocieze pentru câteva studii apărute în reviste și pentru Mourir à l'ombres des Carpathes o bună cunoscătoare a limbii franceze, fiindcă Mihaela Bacou poate fi apreciată ca nativă franceză, ea stabilindu-se în Franța, cu părinții săi, când avea doi ani. Este fiica românului Dumitru Bacu, memorialist și poet, care a făcut, în România, ani grei de temniță (1949 – 1956). A denunțat regimul penitenciar în cărțile Aiud (1961) și Pitești – centru de reeducare studențească (1963). Le este recunoscătoare Monicăi Lovinescu, în a cărei emisiune, Teze și antiteze la Paris, Sanda Stolojan a vorbit despre romanul său, Discours sentimental, lui Virgil Ierunca, fiindcă în revista Ethos pe care o conducea cu Ioan Cușa și Şerban Cristovici a scris despre Soleil aride.