IORDAN DATCU

ETNOGRAFIE ŞI MITOLOGIE ÎN „JURNALUL PORTUGHEZ” DE MIRCEA ELIADE

Jurnalul portughez şi alte scrieri, prefaţă şi îngrijire de ediţie de Sorin Alexandrescu, studii introductive, note şi traduceri de Sorin Alexandrescu, Florin Ţurcanu, Mihai Zamfir, traduceri din portugheză şi glosar de nume de Mihai Zamfir (Humanitas, 2006, I, 513 p, II, 506 p; ediţia a doua, 2007) este un document de primă mână care reflectă preocupările marelui creator, drama sa, acutizată de război, de tragedia României, de presiunea politică şi nu în ultimul rând de moartea soţiei sale, şi, totodată, un document al demersului plural al secretarului de presă la Lisabona întru cunoaşterea în străinătate a fenomenului istoric cultural şi literar românesc. Fiindcă, scria Mircea Eliade, „Este trist să asişti la discuţia dintre un portughez şi un român ori dintre un italian şi un spaniol, ca să vezi că nici unul dintre ei nu ştie nimic, sau aproape nimic despre literatura modernă din ţara interlocutorului său”. Credea că această scăzută cunoaştere reciprocă se datora unui complex de inferioritate pe care popoarele romanice îl aveau în raport cu propria lor cultură. Venit dintr-o ţară latină şi rezident într-o altă ţară latină, a apăsat, în demersul său propagandistic, pe latinitate, pe valorile latine, pe solidaritatea latină, care nu se puteau afirma mai bine decât prin circulaţia operelor literare. A crezut şi a afirmat cu convingere că cititorii latini sunt mai săraci dacă nu-i cunosc, între alţii, pe Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Panait Istrati, Lucian Blaga, pe Nicolae Iorga, „omul care a scris cel mai mult din lume”.
Jurnalul este excepţional document al zbuciumului celui preocupat de cultură, în toate formele ei, de istoria şi filozofia religiilor, de filozofia culturii, de folclor, de indianistică, de proză originală şi dramă, de mitologie, de sociologie. Mai multe însemnări sunt autodefiniri, ca atunci când autorul se declară „un păgân, un perfect păgân clasic”, care încearcă să se creştineze, pentru el „ritmurile cosmice, simbolurile, semnele, magia, erotica existând mai mult şi mai imediat decât problema mărturisirii”. El trăieşte simbolurile, semnele, magia, erotica riturile, miturile, fiindcă ele sunt doar „în aparenţă seci şi rigide”.

Se socotea „printre puţinii care au acces la miturile şi simbolurile întunecate, la sensurile spirituale ale vieţii de mult depăşite de evoluţia mentală a omenirii”. Acorda o atât de mare atenţie miturilor şi credinţelor, încât era convins că o istorie universală se poate fundamenta pe ele, iar nu pe documente scrise. Nutreşte multe proiecte în acest sens, între ele o carte mare despre semnificaţia cosmică şi soteriologică a culturilor tradiţionale. Acorda şi o altă semnificaţie acaparantei sale pasiuni pentru simboluri şi tradiţii, care pentru el erau „un fel mai universal de a trăi drama omenirii, de a rămâne în centrul deznădejdilor, a metafizicii şi a salvării”. Pasiunea pentru istoria religiilor, folclor, mituri avea şi o altă explicaţie: trăda interesul său pentru „o lume de libertăţi, pe care omul modern, a pierdut-o de mult”.
Cu toate că în unele momente de disperare are sentimentul că i-a secat puterea de creaţie, Mircea Eliade scrie şi publică acum, în domeniul care ne preocupă aici, Comentarii la legenda Meşterului Manole (Publicom, 1943), un rezumat al lucrării dându-l şi în portugheză, în Acção (aprilie 1943), proiectează o Mitologie a morţii, scrie studiile La Mandragore, Cosmos şi istorie, acestea două din urmă apărând, la Paris, sub titlurile Le mythe de l’eternel retour şi Traite d’histoire des religions, iar în presa portugheză tipăreşte articolele Cântecele româneşti de Crăciun, Dor-saudade românească, Este sociologia instrument de reformă socială ?, Un mit românesc al morţii, publicate şi în limba română în Vremea, Jurnalul literar, Revista de istorie şi teorie literară, Manuscriptum, fapt care ar fi necesitat ca ediţia de la Humanitas să tipărească variantele în limba română, iar să nu le traducă din portugheză. Nu sunt senzaţionale aceste articole, e adevărat, însă trebuie să fie judecate din perspectiva contribuţiei lor la cunoaşterea, în Portugalia, a istoriei, tradiţiilor şi literaturii române moderne. Cel care scria în jurnal, la 28 noiembrie 1942, că nu are de ce se ruşina cu istoria românilor, a dovedit că nu se ruşina nici cu valorile spirituale ale acestora, fie ele culte sau populare. În studiul mai amplu, Românii, latinii Orientului (în portugheză în 1943), prezintă, după un compendiu de istorie, miturile Meşterului Manole şi Mioriţa, iar în capitolul Caracteristicile fundamentale ale culturii române, sintetizează notele creaţiei materiale (veşminte, scoarţe, stâlpi, unelte, ceramică, pictură pe sticlă), cât şi caracteristicile creaţiei spirituale. Arta populară se individualizează prin „simţul înnăscut al culorilor”, prin „infinita varietate de motive”, prin continua căutare de „forme cât mai expresive”, toate acestea făcând din arta populară românească „una dintre cele mai organice şi substanţiale cunoscute în Europa”, civilizaţia populară românească fiind autoarea unor „monumente artistice atât de perfecte”, iar poezia populară, la rându-i, fiind „extraordinar de vastă şi de elaborată”. Referindu-se, în articolul Dor-saudade românească, la cartea cercetătoarei Carolina Michaëlis de Vasconcelos, a saudade portuguesa (Porto, 1914), Eliade este surprins că autoarea nu s-a referit la românescul dor, „perfect echivalent pentru atât de portughezul saudade”. Eliade dă o definiţie a dorului românesc, una dintre cele mai substanţiale din câte au fost descrise până acum. De fiecare dată când este cazul, face apropieri între fenomenul românesc, cult sau popular, şi fenomenul latin, portughez sau spaniol, cu creaţia apuseană. În articolul despre colinde susţine, ca şi Dumitru P. Dan, Al. Rosetti, Vasile Bogrea şi P. Caraman, că un cunoscut refren din colindele noastre „este o supravieţuire aproape de nerecunoscut a formulei Alleluia Domine, în româneşte Hai Lerui, Doamne”. Iar despre melodiile colindelor româneşti crede, ca şi C. Brăiloiu, că „sunt atât de variate, încât a fost posibil să se identifice diverse sisteme ritmice care sunt, după părerea lui Brăiloiu, ecouri clare ale colindelor apusene sau, mai bine zis, ale celei mai vechi muzici creştine”. Referindu-se, în articolul Câţiva lusofili români, şi la Al. Popescu-Telega, apreciează că lucrarea acestuia Asemănări şi analogii în folclorul român şi cel iberic (1927), conţine „nenumărate referinţe la folclorul portughez”, autorul cărţii comparând „cel dintâi coincidenţele care se găsesc numai în folclorul român şi cel iberic şi care pot fi explicate doar printr-o origine comună”, Popescu –Telega a scăpat, scrie Eliade, să remarce şi altceva, şi anume că zabumba portugheză se aseamănă cu buhaiul românesc din dotarea colindătorilor români la Crăciun şi Anul Nou. Cel care nu era satisfăcut de modul cum înţelegeau unii sociologi viaţa arhaică, îşi declară preţuirea pentru modul cum concepea sociologia Dimitrie Gusti, care a transformat sociologia „într-un instrument eficace de acţiune în mâinile reformatorului sau ale legislatorului”. „Metoda aplicată de acest profesor [D. Gusti] pentru a rezolva problema a cucerit adeziunea majorităţii sociologilor din lume şi este cunoscută astăzi în mediile ştiinţifice cu numele de ‹‹sistemul Gusti›› sau  ‹‹sistemul Şcolii române de sociologie››”.
Cel care intenţiona, cum am amintit, o Mitologie a morţii, publică în Acção (14 septembrie 1944), una dintre ecele mai frumoase pagini pe această temă. A pornit de la o relatare a tatălui său, ofiţer în primul război, care a văzut cum locuitorii satelor „aşteptau sosirea unui lung, tăcut şi trist cortegiu de suflete; aşteptau sufletele acelora care căzuseră în bătăliile sângeroase din Modova, şi care acum, odată războiul sfârşit, se întorceau acasă, în satele lor răspândite peste tot”. „Acele sărmane suflete care se întorceau acasă – continuă Eliade, şi pe care ţăranii le aşteptau pentru a le omagia pentru prima şi ultima dată, îşi sacrificaseră tinereţea nu doar pentru a apăra un teritoriu, ci şi pentru a-şi justifica poporul în faţa lui Dumnezeu. Moartea lor avea, pentru ei şi pentru tovarăşii lor supravieţuitori, un sens mistic, dincolo de cel naţional. Ţăranii care îi omagiau, în genunchi şi cu lumânările în mână, nu dădeau onoruri civice unor viteji patrioţi, ci mai degrabă participau, într-un sens religios, la reintegrarea  morţilor în mediile lor spirituale (familia, satul, provincia) înainte de despărţirea definitivă de lumea celor vii. Dincolo de rezultatele politice ale sacrificiului lor - rezultate care pot fi schimbătoare de la război la război şi nu-i privesc în mod direct -, moartea lor în sine avea o valoare spirituală; ea interesa transcedentul şi nu doar echilibrul militar ori conferinţa de pace”.
Am decupat şi comentat, în aceste însemnări, o serie de reflecţii ale lui Mircea Eliade despre dimensiuni spirituale româneşti, care i-au stat mereu în atenţia savantului, în literatura sa ştiinţifică, în cea propriu-zisă, în publicistica sa, în jurnalele sale. Pentru că, scria el în Jurnalul portughez, „Cât timp judec în istorie – iar nu în absolut – nu pot gândi nimic fără să ţin seama de neamul meu”.
Remarcăm, în fine, că Editura Humanitas a procedat corect dând o nouă ediţie a celor două volume, în care a corectat lecţiunile greşite şi a introdus paginile 132 – 136 ale jurnalului, pagini despre care editorii acestuia spuseseră că s-ar fi pierdut. Peste tot, în aceste cazuri, editura a consemnat, subpaginal, că observaţiile fuseseră făcute de vaşnicul editor şi comentator al operei şi biografiei eliadeşti, Mircea Handoca, în România literară (2006, nr. 34).