I

"Există cu adevărat o geografie sacră sau tradiţională pe care cei moderni o ignoră tot atât de deplin pe cât ignoră toate cunoştinţele de acest gen; există un simbolism geografic, aşa cum există unul istoric". (René Guénon).

Insula Ada-Kaleh a fost sortită să semnifice ambele simboluri: geografic şi istoric. Spaţiu şi timp înrămate locului, însă cu ecouri "peste mări şi ţări", aşa cum le-a stârnit civilizaţia medievală în contextul formării noilor state, regate şi imperii. Şi iarăşi "alte glasuri, alte încăperi" respectând sau distrugând simbolurile tradiţionale, unele mult prea rezistente în chiar ruinătatea lor - evidentă peste veacuri.

Insulele sunt tărâmuri primordiale. Chiar şi cele pustii reprezintă un simbol încărcat de mister şi de rezistenţă în timp şi în spaţiu. Aceste oaze de pământ îmbrăţişate de ape sunt o odihnă a materiei, plină de aşteptare şi răbdare întru lumină pură. În tradiţiile musulmane şi budiste insulele erau locuri paradisiace. În toate credinţele insula avea simbol de templu, sanctuar, loc primordial sacru. Pentru greci şi pentru asiatici insula şi marea erau mituri fundamentale. Zeus se născuse în insula Minos, labirintul era în insula Creta, Ulise şi-a petrecut odiseea cu deosebire pe insule, pentru a se întoarce acasă tot într-o insulă - Ithaka.

Numai civilizaţia a făcut din insule locuri de refugii fastuoase, exuberante, dar şi locuri de exiluri şi de temniţe fioroase.

Un cult al insulei l-au avut şi dacii, după cum Dunărea era pentru ei un fluviu sacru. Înainte de a porni la luptă, dacii coborau la Dunăre, luau o gură de apă şi îşi jurau că nu se vor întoarce la casele lor până nu vor învinge pe duşmani. Geţii locuiau pe malurile Dunării dar şi pe insulele Golu, Şimian, Ostrovul Corbului, Ostrovul Mare (acestea mai aproape de Porţile de Fier), unde s-au descoperit numeroase obiecte încă din vremuri preistorice. Insulele dunărene au fost părăsite din cauza năvălirii popoarelor migrante. În timpul războaielor medievale, numai Ada-Kaleh a fost ochită de beligeranţi spre a i se da un rol istoric de cetate-hotar între cele două lumi: creştină şi musulmană. Pentru ea s-au bătut sultanii, regii şi împăraţii. Au fortificat-o şi au asediat-o timp de aproape cinci secole, cetatea din insulă construită de austrieci rămânând peste alte veacuri un simbol istoric, pe lângă cel geografic insular şi exotic, un curriculum vitae complex, de la ancestral la ... post-modern, de la sacru la sacrificial.

II

Nu ştim când s-a născut insula. După felul cum respira, cred că ea s-a născut pe sine. Muntele n-a născut vreodată decât un "şoricel" iar Danubiul (pe atunci Dunărea era bărbat) doar ce-a sărutat-o, trezindu-i trupul mai dulce şi mai primitor pentru viaţă, pentru moarte.

Cel mai mult a avut de trudit fluviul până să ajungă aici. Cine ştie cât or fi durat muncile sale (pe atunci precis era femeie) încât să se insinueze, să se infiltreze şi să tot roadă la pietre, până să-şi facă loc, adică matcă, din când în când să urce ca să... cascadă şi să despice muntele - acest monstru ancestru, mai mult gros decât înalt, mai mult lung decât înalt, precum se vede şi azi.

Mai pe dâra monstrului, Insula (sau Ostrova) se născuse pe sine, era într-un loc mai liniştit, mai cald, mai primitor. Ea sta întinsă la soare, aşa a găsit-o, a îmbrăţişat-o şi a sărutat-o Danubiul (care-şi revenise la starea sa dintâi după ce scăpase de muncile cu stâncile).

Apoi au venit zeii care, între timp fiind plictisiţi, doreau să fie oameni, şi oamenii, ca oamenii, cei mai fuduli dorind să fie zei. Au venit anteherodoţii şi, după felul cum rătăceau pe mări, puneau nume. Ei mai greşeau, iar alţii, din ce în ce mai încoace, "simţeau enorm şi vedeau monstruos", precum al nostru N. Densuşianu urcând Olimpul zeimii şi începuturile lumii prin spaţiul nostru mioriţic. Nu, insula Erythia (sau Erytheea) nu era pe Dunăre ci prin Spania, unde era şi monstrul Geryon cu turmele sale, după cum au spus mitografii mai serioşi. Oarece loc de "întors" pentru acelaşi Hercule ar fi fost atunci când cu expediţia argonauţilor. Deşi Colhida, unde se afla lâna de aur, era o ţărişoară prin Caucaz (identificată cu Georgia), e posibil ca argonauţii să fi urcat din Pontul Euxin mai întâi pe Istru, ajungând la Cazane - o similitudine cu Symplegadele. Pe aici, unul dintre argonauţi fiind răpit de nimfe, Hercule a plecat să-l caute pe Cerna în sus (de aici s-a extrapolat numele Herculane), iar mai jos pe fluviu l-o fi căutat pe insulă, căreia i-a pus numele Continusa (având măslini sălbatici), her Hercule a şi luat un măslin lucios şi răcoros spre a-l sădi lângă altarele zeilor (Pindar şi Pliniu cel Vechiu au spus, fără să fi trecut vreodată Dunărea). Apoi a venit Orfeu, înainte de a-şi sparge lyra de munţii Traciei, şi i-a pus numele Yernis.

Mai pe pământ era Herodot care a trecut şi Dunărea, i-a cunoscut pe geţi-begeţi şi pe agatârşi (prin munţii Apuseni) iar insulei i-a pus numele Cyraunis. Toate celelalte sunt mitizări insuflate de însuşi destinul insulei trăit teribil, fabulos, edenic şi tragic.

Mai lucid veniseră romanii, au construi Podul lui Traian, au construit drumuri, viaducte, au ridicat cetăţi-oraşe pe maluri şi în locurile mai populate ale Daciei, iar pe câteva insule au aşezat castre de apărare. Ei iubeau insulele în felul lor, adică mai practic, nu precum grecii care aveau un alt cult pentru insule. Apoi au venit goţii, vizigoţii, ostrogoţii, avarii, hunii etc. care n-aveau nici un cult pentru locurile ce le-au devastat.

Apoi au venit ungurii, turcii şi habsburgii, au iubit insula ca pe un dar al Dunării însă grabnic supralicitând-o. Cei care au fortificat-o şi au locuit-o i-au pus mereu nume, poate după felul cum insula respira printre ziduri şi cazemate, printre legende şi singurătăţi.

În fine, au venit cei care au înecat-o, cei ai sistemului comunist, oameni crescuţi în cultul industrializării materiei şi "dărâmării vechiului". Mai întâi au înecat Dunărea, i-au ridicat apele să producă electricitate, am şi zis poeticeşte "ard înalt apele Dunării", ceea ce era chiar adevărat.

Entuziaştii învingători ai bătrânului fluviu n-au cucerit decât materia. Ba încă au fost destui îndrăzneţi care au pus dinamita sub altarele şi turlele bisericilor. În "iureşul muncii" pentru înfrângerea fluviului, în epopeea construirii unui complex de lucrări teribil de îndrăzneţe, exaltaţii oameni n-au mai simţit la aceeaşi "temperatură" şi sacrificiile. Păcatul e al celor ce planificau şi ştiau preţul sacrificiilor, plus minciuna la nivel de stat, pentru restul lumii, că Ada-Kalehul se va restaura pe insula Şimian etc.. Au fost strămutate Orşova, Tekija şi satele de pe ambele maluri, numai insula a rămas sub ape cu istoria ei cu tot. Hărţile şi urmaşii nu pot arăta un Ada-Kaleh strămutat. Acest lucru se putea şi încă se mai poate. Până atunci nu ne rămâne de spus decât că aici oamenii au ridicat o cetate îngropând de vie o altă cetate, îmbibată de istorie. Este un cataclism unic făcut de mâna omului pe timp de pace.

Publicăm Viaţa şi opera Insulei Ada-Kaleh în speranţa că alţi oameni pot nu doar să ierte ci şi să îndrepte greşelile greşiţilor noştri.