Fără întâlnirea cu Ali Hamdi şi cu Rumane Nazmi, această carte ar fi rămas mai săracă. Chiar pot spune că demersul în "Viaţa şi opera insulei Ada-Kaleh" a început cu vocea regretatului turc Hamdi, în aprilie 1990, şi se încheie cu vocea feminină a Rumanei, în septembrie 2005.

Hamdi s-a dus la Allah după doi sau trei ani. Îi luasem interviul cu gândul de a deschide în presă o campanie pro Ada-Kaleh în insula Şimian, ştiind de amânarea sine die a proiectului din fostul regim. Cum demnitarii fesenişti începuseră să se laude că în scurt timp vor relua proiectul, am crezut şi eu cum au crezut mai toţi că va fi mai bine etc. Şi aşa mi-am mutat gândul spre alte priorităţi. Prin 1996 am reluat subiectul şi am publicat patru pagini de revistă, sub titlul cărţii de acum, iar prietenul nostru Valentin Vasilescu a realizat la TV Terra Sat o teribilă emisiune cu textul publicat. De-atunci mi-am propus să scriu cartea. Ce-i drept mi-au luat ceva timp atâtea vizite înapoi prin labirinturi...

Întâlnirea cu cei doi ada-kalezi a fost mai empatică, am înţeles ceva mai sensibil acea lume amprentată de insularitate dar şi de "exterior" când viaţa e un vis... lucid.

Covorul stă sul

Ali Hamdi locuia la Schela Cladovei, avea 62 de ani, era înalt, spătos, fuma într-una, ştia bine româneşte, doar că la gura lui "se băteau turcii", atunci în aprilie1990. Întrebările şi mirările mele erau înghiţite de un "potop de sentimente".

-Unde mai sunt turcii din Ada-Kaleh?

-S-au risipit în cele trei zone cu turci, prima la Constanţa - 90%, a doua la Bucureşti, a treia este aici la Schela, cuprinde judeţele Mehedinţi, Caraş, tot Banatul, mulţi au plecat cu totul în Turcia.

-Şi mormintele?

-Ale noi, la Schela, sunt 50 de morminte. Ultimul defunct pe insulă, o femeie atunci în 1969, am dus-o pe insula Şimian, e singura, săraca, rămasă acolo cu bunicii noştri.

-Ce s-a mai salvat din Ada-Kaleh, ce s-a adus pe Insula Şimian?

-Mai nimic, nişte cărămizi, casa lui Mahmut Paşa, morminte. Geamia au dinamitat-o, teracotele, ţiglele le-au luat care cum au putut, şi alte lucruri, obiecte le-au dus la Muzeu, iar noi, risipiţi... am rămas copiii lui Macarenko (!)

-Şi covorul?

-L-au dus la Constanţa, stă sul, asta vreau să spun, să merg la domnul Iliescu, am fost şi eu şi la Dej, că dacă nu se poate să ne mutăm pe insula Şimian, măcar undeva pe mal, pe-aproape, aici în zonă, să ne refacem geamia, să aducem covorul de la Constanţa, să ne adunăm, să revenim la ocupaţiile noastre, dulceţurile, cafenele, eu sunt în putere, am timp, am ieşit la pensie, am lucrat la Şantierul Naval, sudor (îşi aprinde altă ţigară, ţigară de la ţigară, vede că observ), mă voi lăsa de tutun exact peste o lună, aşa m-am hotărât, aşa m-am lăsat şi de băut.

-Cum aşa, aveţi vreo metodă?

-Nu, doar cu voinţă, am fumat toată viaţa, şi bunica fuma, fuma 90 de Naţionale pe zi, a murit la 91 de ani, atunci în 1954 când a dat zăpada mare, a alunecat la fântână, când am deshumat-o, dormea, am luat-o cu mâinile mele din mormânt şi doar trecuseră 15 ani, dormea (observă că mă mir), să ştiţi însă că n-a gustat carne pe limba ei, ţigările erau... nu ca acum, 91 de ani n-a ieşit de pe insulă niciodată decât moartă, atunci când ne-am scos morţii din pământ să-i ducem în alt pământ.

-Totuşi insula Şimian era primitoare...

-Da, tot cimitirul din Ada-Kaleh l-am mutat acolo, adică osemnitele, sunt toate la un loc, alături câteva pietre funerare, cimitirul ăl vechi a rămas pe insulă, sub apă, erau morţi demult, dar rezista când venea Dunărea mare cu inundaţii, ţin minte, în 1941, era plină insula de hendecuri (vede că nu ştiu cuvântul), bălţi, din infiltraţii, erau pline de peşti...

-Mai vorbiţi-mi despre bunica dumneavoastră, cum se numea?

-Handi Fatme. Era hafuz (iarăşi aş întreba), doctor în teologie, cine ştia Coranul pe dinafară era doctor în teologie, ştia să citească, de scris nu, că femeile n-aveau dreptul să scrie, n-aţi citit "Căderea Constantinopolului"? După reforma lui Atatürk, în 1922, când s-au dat fesurile jos, Coranul a apărut cu literă latină.

-Am citit că imamul, prin anii 1930, s-a dus la Mecca.

-O, mulţi s-au dus la Mecca.

-Şi că piatra sfântă Kaaba, care a fost albă ca oul, s-a înnegrit de atâtea răutăţi.

-E cu magnet, de aia s-a înnegrit.

-Şi că se va albi la loc atunci când lumea se va mântui.

-Am fost mulţi la Mecca şi ne-am întors.

-Am auzit că erau mulţi şerpi în insulă, şi veninoşi. Greieri şi scorpioni.

-Ce veninoşi! Şerpi de apă, înotam cu ei, erau pline catacombele, umblam cu ei prin buzunare, prin sân, uite aşa, când eram copil, de broaşte îmi era silă. De mic pescuiam morun, cegă, şalău, în partea navigabilă, duceam peşte la Orşova la Iuliu Cap de Bo, tatăl Marianei, avea piaţă, cântărea din ochi, barca asta are 300 de kile, zicea. La fel evreul Ekstein.

-Vorbiţi-mi de frumoasa Aişe?

-Haişe. A plecat în Turcia, are şi ea vreo 50 de ani.

-Credeam că-i o legendă.

-Ha, ha! (îşi aprinde altă ţigară). A văzut-o Elly Roman când a venit într-o vizită, era frumoasă, avea cozi lungi, Elly Roman a făcut cântecul şi Grigoriu, pare-mi-se, versurile, eu cântam la mandolină. Am jucat şi fotbal, am jucat la "Metalul" prin '48 - '50.

-Cum erau casele?

-Orice casă mai înstărită avea două apartamente: selamlicul - pentru bărbaţi şi haremlicul - pentru femei, o baie, divanul, covoare. Casele n-aveau chei, nimeni nu încuia, în curte aveam cocoşi turceşti.

-Câini aveaţi?

-Câini nu prea.

-Insula devenise celebră şi prin ţigările sale, am auzit de multe sortimente.

-Oho, destule. "Musulmana" lui Ali Kadri făcea Mareşal Antonescu, RMS, Regal, chiar pentru Casa regală, Naţionale, Bafra, Samsun, Ali Kadri în cutii de 100 bucăţi, Paşa, Harem, 4 Mai, Smyrna, Sultan, cele mai fine erau Cabinet - superlong pentru femei, din tutun de Egipt, aveau lungime de peste 10 cm, la astea se plătea vamă. Foiţa nu se lipea, se presa, venea mahăru şi uite-aşa încerca ţigara (scoate din pachet o ţigară Carpaţi şi o îndoaie, fireşte că se rupe, scoate alta, la fel), dacă se rupea nu era bună. Tutunul se prepara de noi, se păstra mai întâi doi ani în catacombe.

-Nu era umezeală, igrasie?

-Erau anumite locuri perfecte, în catacombe se păstra şi zăpada vara, erau 2 km de catacombe, unele erau cu apă, dar altele păstrau temperatura uscată, constantă. Se locuia şi în catacombe.

-Şi sfântul?

-O, e o poveste lungă. Mergeai cu o lumânare la mormântul lui, aprindeai, apoi luai o zgurumă de pământ de pe mormânt, o puneai seara sub pernă şi visai ce te interesa să afli în vis, îţi spunea, de exemplu, numele dacă vreai să afli nume de om într-o chestiune...El s-a arătat în visul lui Ibrahim Ali, zicându-i că va veni în insulă mai marele ţării, care aşa şi aşa..., exact cum s-a întâmplat. A venit Carol în mai 1931 şi de atunci insula a căpătat privilegii cum n-a avut niciodată până aci.

-I-aţi mutat mormântul sfântului pe insula Şimian. Oare se mai duce careva cu o lumânare...

-Nu cred, poate că nici spiritul lui nu mai are putere, dacă ar avea ar fi poruncit mărimilor de-acum să reînvie Ada-Kalehul pe Insula Şimian.

-Cine ştie, poate că spiritul lui se plimbă pe ape tot acolo sus unde a trăit, acolo a fost "Insula lui Dumnezeu"...

"În toată Turcia nu există un colţ de rai ca Ada-Kaleh"

Voiam să ascult şi o voce feminină despre acelaşi Ada-Kaleh. Am căutat şi am găsit-o pe Rumane Nazmi, o doamnă mărunţică, plăcută şi încă vioaie la vârsta de 81.

Povestea familiei sale este tipică pentru pătura mai înstărită a insularilor, este tipică şi pentru motivaţia stabilirii în insulă a celor trimişi aici pentru o perioadă în acutele misiuni militare. Bunicul dinspre tată, Sali, ofiţer turc, a fost trimis la Ada-Kaleh înainte de primul război mondial. Aici s-a îndrăgostit de o băştinaşă, s-au căsătorit, au născut trei copii, dintre care Hamet Sali a fost o vreme deputat, reprezenta insula în guvernul turc, iar Nazim Sali a devenit comerciant cu firmă import/export, ştia turceşte, nemţeşte, româneşte, ungureşte, sârbeşte. S-a căsătorit cu Aişe (nu cea din cântecul lui Elly Roman), apoi a cunoscut-o pe Emine, profesoară din Vidin, venită să predea turca la insulari. Emine a rămas aici căsătorindu-se cu Nazim, au născut patru copii, din care mai trăieşte doar Rumane, de la care aveam să aflu un car de amintiri, toate potopite în după-amiaza duminicii din 11 septembrie 2005.

Dialogam de parcă ne ştiam din totdeauna, eu care n-am cunoscut niciodată o turcoaică. De aceea nici n-am înţeles cât este Rumane de turcoaică, am înţeles însă că viaţa pe insulă se europenizase în perioada interbelică. Doar numele, o ploaie de nume turceşti pe limbă românească mă transportau în altă lume. Nici mai târziu, citind lista cu etnia turcă din Mehedinţi, n-am înţeles care sunt nume, care sunt prenume din atâţia Ahmet, Mehmet, Hamdi, Halim, Selim, Bairam, Ali, Omer, Nazim, Nazmi etc., abia ce am observat că la femei prenumele totuşi se termină în e: Aişe, Nezie, Nadye, Radie, Fatme, Emine, Selime.

Rumane s-a născut în 1924, locuia cu părinţii în zona centrală a insulei. A învăţat la Gimnaziul de fete, mi-a vorbit cu deosebire despre profesorul Ion Ionescu, român din Dobrogea, căsătorit aici cu o româncă, preda ambele limbi, a murit pe front în 1944. Tatăl Rumanei, comerciantul Nazim Sali, de asemenea a murit pe front. Rumane s-a căsătorit în 1945, a născut un fiu, apoi s-au despărţit, ea trebuind să aibă grijă de fiu şi de mama sa Emine, profesoara care era "ca o prinţesă", adică nededată la privaţiuni. Rumane s-a angajat în administraţia Fabricii de ţigarete a lui Ali Kadri, după naţionalizarea fabricii a administrat creşa şi grădiniţa, câţiva ani a lucrat la Fabrica de confecţii, apoi a gestionat restaurantul din debarcader. În fine, un an a rămas fără serviciu, şi, după ce a vândut aurul, în februarie 1968 a plecat în Turcia la Istambul la rude, cu fiul Omer şi cu "prinţesa" mamă. N-a fost să fie... După nici doi ani s-au întors în ţară din cauza năzdrăvanului băiat, un sentimental ada-kalez. S-au stabilit însă la Braşov, iar din 1998 soarta i-a adus în zona natală, Omer Bület căutând de lucru la Orşova iar Rumane rămânând în Severin, găzduită de o cunoştinţă. Aici am vizitat-o, locuieşte cu nepotul ei, Omer Ozturc.

Rumane este un personaj de roman romantic, a trecut totuşi prin toate grilele vieţii fără să dispere. În timp ce-mi povestea, căuta, scormonea prin sertare după resturi de suveniruri, unele au rămas în Turcia, altele la Braşov, cele mai multe au rămas pe insulă, înecate chiar înainte de înecarea insulei. Rumane sărea de la un moment la altul, mai aprindea o ţigară Ronson, voia să cuprindă totul, amesteca neamurile, revenind mereu la bunici şi părinţi, printre lacrimi se iveau nume din familia ei numeroasă, care au participat la viaţa şi opera insulei Ada-Kaleh. Vestitul covor dăruit de sultanul Abdul în 1904 a fost adus pe insulă de un frate al tatălui Rumanei. Alt frate, de-al mamei, care era ceasornicar la Orşova, a donat geamiei un ceas impozant, obiect de patrimoniu care a dispărut o dată cu altele, atunci când au fost transbordate... antediluviu. Gezai Memecea (la origine român, înfiat de o rudă a Rumanei) a reparat mormântul lui Miskin Baba, i-a construit cupola, la ornarea acestuia contribuind şi Emine. Omer Feyzi (verişor căsătorit cu o unguroaică) a fost cel care a găzduit la cafeneaua sa pe regii Ferdinand şi Carol II. Bunicii şi părinţii Rumanei au lăsat moştenire statului român şapte prăvălii şi câteva case, terenuri, grădini.

Rumane nu-şi aminteşte de case care n-aveau ferestre la stradă, cum afirma scriitorul Otto Alscher prin 1900. Dimpotrivă, chiar şi casele mai mici aveau ferestre "neascunse", şi nici o casă nu se încuia la poartă sau la uşi. Unele familii aveau "cămări, magazii" amenajate în catacombe, unde vara era răcoare. Cei care locuiau în catacombe, cei săraci dormeau pe jos pe saltele, iarna fiind cald, fireşte în locurile unde nu pătrundea apa.

Nu puteau lipsi din confesiunile Rumanei cele referitoare direct la Ali Kadri, despre care mi-a vorbit cu mult respect pentru tot ce a făcut el în acea vreme când "insula devenise un rai". Şi pentru a mă convinge că vorbele nu sunt... în deşert, Rumane a venit cu mărturisitorul argument că în toată Turcia nu a văzut un colţ de rai ca Ada-Kalehul, nici fructele nu erau atât de dulci şi aromate, nici florile nu se asemănau, deşi toate fuseseră aduse pe insulă chiar din Anatolia. Ali Kadri fusese orfan, el şi încă un frăţior au fost crescuţi şi educaţi de către un unchi, în a cărui casă au început cu un restaurant şi cu atelierul de ţigarete. Ali Kadri "era un bărbat prezentabil", avea 30 de ani când a început să-şi croiască viaţa de "sultan", a avut doi băieţi cu soţia sa (turcoaică din insulă) şi o fată cu o evreică din Orşova. Căsniciile în insulă erau marcate doar religios, în rest actele erau o formalitate de care nu se ţinea seama, astfel că şi despărţirile erau la liberă înţelegere. Combinaţii amoroase cum şi căsătorii în afara insulei se mai întâmplau cu orşovenii în deosebi. În perioada stalinistă când Tito era "trădătorul", insula a fost încercuită cu sârmă ghimpată şi numai securitatea avea acces, pentru vizitatori insula a fost închisă în toţi acei ani.

Multe lucruri am aflat de la Rumane, multe nume turceşti sunt traductibile, Rumane înseamnă suflet, dar părinţii ei s-au gândit şi la România când au botezat-o astfel. Emine, mama "prinţesă", te duce cu gândul la... Eminescu. Şi Eminescu, la celălalt mare poet - Macedonski, structuri romantice contradictorii, primul avea "silă" faţă de "străinii" noştri, cel de-al doilea iată ce spunea: O, turcii! Cum ştiau ei să preţuiască cele de Dumnezeu lăsate, şi cum se foloseau de frumuseţile lor ca să-şi dezmierde traiul şi să-i uite scârba, suferinţele, urâciunile şi primejdiile! Şi cum, pe ţărmurile pe care le-au coprins, ştiut-au ei să-şi aleagă locurile... în care s-au aşezat.