A fost un timp aici de aproape cinci secole plin de redute şi de lupte.

Dacă am fi curioşi să analizăm toate bătăliile ce s-au dat pe teritoriile Principatelor dunărene în acel ev mediu românesc întârziat, am constata că pe insula Ada-Kaleh şi în preajma ei pe maluri, de la Severin la Orşova, au fost bătălii cu mult mai multe decât în oricare alt loc de-a lungul hotarelor sau dinăuntrul lor. (Aş întinde referinţa şi la teritoriile vecine). Au fost mai multe confruntări aici, Dunărea fiind principalul drum continental străbătător, iar zona Porţilor de Fier devenind poartă şi zid între est şi vest, între lumea creştină şi lumea musulmană, în manifestarea lor specific medievală. Poate că n-a curs tot atâta sânge, oricum mai puţin la cei din cetate, sângele curgea mai mult la cei sfârtecaţi pe apă şi pe maluri, se vedea şi nu se mai vedea, spălat de valuri.

O dată cu apariţia Imperiului Otoman pe harta politică a Dunării balcanice, cetăţile foste romane de pe malurile fluviului au revenit în atenţia noilor beligeranţi spre a fi refăcute şi fortificate. Regatul ungar îşi întinsese supremaţia asupra ducatelor oltene, numind ţinutul respectiv Ţara Severinului (Terra Zewrini), care ţinea de la Dunăre până la Olt. Andrei II al Ungariei în apărarea regatului a organizat Banatul de Severin (1233) iar Bella IV a adus Cavalerii Ioaniţi şi le-a dat reşedinţa aici la Dunăre, unde, peste ruinele Drobetei romane, au construit Cetatea Medievală a Severinului (Castrul Zewrini, menţionat în Diploma Ioaniţilor din 1247). Cavalerii se vor retrage în 1259, cetatea rămânând în bătaia celor două tabere: a turcilor, tătarilor, bulgarilor, care voiau să treacă Dunărea şi să înainteze spre unguri şi spre Europa Centrală, a ungurilor - spre sud, ambele tabere antrenând şi pe valahi, aceştia mai mult în apărare şi de unii şi de alţii. Cetatea Severinului devenise cea mai importantă redută strategică de pe Dunăre, cine o cucerea acela îşi asigura un cap de pod şi stăpânea Dunărea în această zonă strategică. La sfârşitul sec. XIII regele Ştefan al Ungariei a purtat cinci războaie cu ţaratul bulgar pentru apărarea cetăţii şi Ţării Severinului. Ducii şi voievozii români s-au bătut şi ei pentru apărarea cetăţilor dunărene din dreptul lor. Litovoi îşi întinsese ducatul până la Dunăre, va fi înfrânt, iar Basarab I îl va umili pe Carol Robert la Posada în 1330.

Victoria de la Posada a prefaţat întemeierea Ţării Româneşti (Ungrovlahia) de sine stătătoare într-o feudalitate de tip bizantin, act consfinţit şi de înfiinţarea mitropoliei la Curtea de Argeş (1359). Ţara Severinului se încorporase voievodatului muntean, însă îşi va păstra într-un fel autonomia administrativă sub forma impusă, de Banat (marcă de graniţă). Primii domnitori români vor purta şi titlul de ban de Severin, urmând să dezvolte în zonă aşezări de rit ortodox. Vladislav a ridicat în 1370 mănăstirea Vodiţa (prima din Ţara Românească) şi tot atunci a înfiinţat Episcopia Severinului care, după desele asedii turceşti, prin 1500 a fost mutată la Strehaia şi, după scurt timp, restaurată la Rm. Vâlcea. Mircea cel Bătrân (1368-1418) a înfiinţat Bănia Severinului, a trasat hotarele Ţării Româneşti ce se întindea de la Severin până la Marea Neagră. Primul mare domnitor român a reuşit să traseze şi temeiul diplomaţiei voievodatelor române (Moldova seconda atunci ţara soră) prin acte de solidarizare cu creştinii contra invaziei otomane de la sud de Dunăre, în cazuri extreme încheindu-se tratate de suzeranitate. Regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei a respectat tratatul de alianţă încheiat cu Mircea chiar şi după moartea acestuia. Astfel în 1418 Sigismund a bătut pe turci sub zidurile Cetăţii Severinului, preluând sub protecţia sa şi mănăstirile Vodiţa şi Tismana.

În 1424 banul Pippos Pano era ocupat cu reconstrucţia, reformaţia şi restaurarea Cetăţii Severinului. În 1428 Sigismund a instalat Cavalerii Teutoni în Cetatea Severinului, dar muntenii aliaţi acum cu turcii îi vor ataca şi alunga, urmând ca aceştia să se retragă în scurt timp din Banat. Reginei Elisabeta i-a revenit rândul să fortifice cetăţile dunărene, încredinţându-le lui Iancu de Hunedoara, în 1438 numindu-l şi ban de Severin.

Strategii celor două tabere beligerante erau conştienţi că "dacă Severinul cade, Transilvania va fi pierdută". Imperiul Otoman, după căderea Constantinopolului (1453), se întinsese în mai toată Peninsula Balcanică iar planul de expansiune viza în continuare Europa, Asia, Africa. În Moldova, Ştefan cel Mare asigura, dinspre est, "poarta creştinătăţii", dinspre sud însă numai cetăţile Dunării de mijloc, din zona Porţilor de Fier au putut obstacula tăvălugul otoman întârziindu-i mult expansiunea. Cetatea Severinului a rezistat 275 de ani, deşi era în bătaia tunurilor tuturor. Abia în 1524, după un atac devastator al ienicerilor lui Soliman Magnificul, din Cetatea Severinului a mai rămas pe verticală doar un turn, consemnat ulterior Turnul lui Sever. La numai doi ani după căderea redutabilei cetăţi de la Severin, ungurii au fost zdrobiţi la Mohach, urmând ca Buda şi Banatul să fie transformate în paşalâcuri până în 1718. La Dunăre, Soliman distrusese şi cetatea din Insula Banului (Golu), fortificată de Mircea cel Bătrân pe ruinele castrului roman construit de Justinian, asediase şi mănăstirea Vodiţa ale cărei ziduri vor fi mereu fortificate până în secolul XVIII.

Până aici se mai poate spune că în habitatul medieval al Severinului creştinătatea trecuse o mare probă: în contextul războaielor motivate religios, aici funcţionaseră totuşi două biserici creştine, catolică şi ortodoxă, semn de "dialog" în lumile Schismei ce împărţise Europa în două, dar solidarizate pentru păstrarea identităţii faţă de agresiunea celor de religie musulmană.

După căderea Cetăţii Severinului, regatul ungar şi-a mutat reşedinţa Banatului la Mehadia, iar insula Saan (viitorul Ada-Kaleh) va prelua, alături de Orşova, atributele de cetate-hotar. Austriecii au bastionat pe insulă o cetate stelată, cea mai puternică fortăreaţă de pe Dunăre şi timp de încă 300 de ani trupul cetăţii va fi întărit de tot atâtea ori câte bătălii s-au dat aici între cele două puteri imperiale, otomană şi habsburgică.

Românii erau nevoiţi să lupte fie direct împotriva turcilor, fie alături de aceştia, însă nu de puţine ori au legat tratate cu occidentalii creştini şi au contribuit la depresurarea atacurilor otomane. Românii aveau oroare de consecinţele "turcirii" (adică pierderea credinţei şi autonomiei), astfel că diplomaţii noştri apreciau calea de mijloc: suzeranitatea. Cu timpul şi condiţiile acesteia s-au înăsprit, începând cu dominaţia lui Soliman, începând cu pierderea drepturilor asupra porturilor de la Dunăre şi Marea Neagră, continuând cu războaiele care pârjoleau totul. Spre sfârşitul sec. XVI abia Mihai Viteazul va reuşi să mai sperie expansiunea Semilunii prin victoria extraordinară de a reuni cele trei ţări româneşti sub sceptrul său în anul de graţie 1600. După eşecul primei uniri şi în acelaşi context al trădărilor, interne în primul rând, alţi domnitori au încercat alte politici. Cu deosebire Brâncoveanu, "monarhul culturii", diplomat european şi spirit umanist a dezvoltat economia ţării ca să aibă de unde plăti tributul, ca să-i mai şi rămână pentru programul politicii sale culturale. Este singurul domnitor român care a ferit ţara de războaie în tot timpul domniei sale, războaiele fiind cele care secătuiau ţara. Privind asigurarea graniţelor, Brâncoveanu a fost cel care a înfiinţat căpitănia de martologi şi marea căpitănie de margine de la Cerneţi (1688), cum şi prima flotă fluvială românească de război, aşa-zisele "Caice domneşti", pentru apărarea graniţei de sud-vest a ţării. Aşadar, cetăţile dunărene erau în atenţia tuturor, câteva secole zona Porţilor de Fier căpătând rolul de Gibraltar al Dunării.

Un studiu de specialitate al tuturor cetăţilor medievale de hotar, nu separat cum există întrucâtva, ar fi mai lămuritor pentru ceea ce s-a atribuit ţărilor române: rolul istoric de a împiedica pătrunderea şi înaintarea necreştinilor spre inima Europei. Nu prin căderea şi ocuparea Giurgiului, Brăilei, Chiliei, Cetăţii Albe au pătruns turcii până sub zidurile Vienei şi nu altceva a întârziat, timp de trei secole, înaintarea şi pătrunderea lor în celălalt imperiu decât rezistenţa cetăţilor dunărene, de la Severin în sus până la Belgrad. Ba încă şi natura a fost de partea noastră, prin cataractele şi prin Cazanele Dunării. Acest timp al "luptei de uzură" la Dunărea Porţilor de Fier a permis mereu revigorarea Imperiului habsburgic, uzat la rându-i şi pe alte metereze.

Iar între toate aceste cetăţi dunărene, Ada-Kaleh a avut absolut un destin singular, fabulos şi tragic. Nu ştiu de ce istoricii noştri au tratat această insulă-cetate foarte superficial. Poate din cauza turcilor care au insularizat-o şi mai mult, dar tot ei i-au dat un sens exotic regal peste zidurile amintitoare doar de tunuri, cazemate şi sânge.