După intervenţia armată a Porţii instigată de Rusia, fruntaşii revoluţionari ai grupării bucureştene au fost arestaţi în după-amiaza zilei de 13 sept. 1848, cu "promisiunea" mai apoi că vor fi exilaţi în Austria, urmând să fie scoşi din ţară la Orşova. Călătoria pe Dunăre de la Rusciuk până la Ada-Kale a durat trei săptămâni, prizonierii fiind transportaţi în nişte ghimii trase la edec. Principalele figuri ale revoluţiei: N. Bălcescu, C. A. Rosetti, I. Brătianu, fraţii Golescu, I. Voinescu II, D. Bolintineanu, C. Bolliac, C. Aristia, Gr. Grădişteanu, Gr. Ipătescu, Al. Zane, în total 17, au sosit aici în ziua de 15 octombrie 1848. Iată ce nota D. Bolintineanu: Trecurăm locul cataractelor pe jos, căci bărcile nu putură să meargă mai departe. În dreptul insulei Ada Kale o barcă ne luă şi ne duse la insula aceasta. Aici ne duseră la seraiul guvernorului militar. Acest serai era o casă veche, jumătate dărăpănată, o bucătărie părăsită ne fuse camera noastră a tutulor.

"Guvernorul" îi înştiinţase că urmau să călătorească pe cont propriu. Numai datorită vaşnicei Maria Rosetti, arestaţii vor părăsi insula peste câteva zile, dar peripeţiile pe Dunăre nu vor înceta. Cu o şalupă de la Orşova şi cu o escortă a turcilor de pe insulă au pornit spre Cazane, dar după o zi au fost ajunşi de un turc insular cu o misie din partea comisarului Faud, de a fi eliberaţi. Bizar a fost şi momentul când, deşi trecuseră de mult graniţa, solul turc îi invita pe exilaţi înapoi pe insulă, "guvernorul" dorind să-i onoreze oriental. Revoluţionarii erau aproape de Şviniţa unde îi aşteptau Maria Rosetti, Rosenthal şi Filipescu. Au sărit din şalupă pe mal şi au rupt-o la fugă, cu turcii după ei. Ajunşi la hanul Şviniţei unde Maria Rosetti pregătise o masă de "eliberare", turcii s-au îmbătat. Aşa au scăpat paşoptiştii de sub escorta lor, au suit în câteva căruţe trase de cai şi au ajuns la Semlin, de unde vor lua drumul lungului exil la Paris, la Viena, la Palermo.

Peste aproape un an, pe 25 august 1849, se exila în insula Ada-Kale revoluţionarul Kossuth, după un "sejur" la conacul pitarului Drăghicean Hârgotă din Baia de Aramă. Kossuth fugise peste munţi însoţit de generalul Bem, de ofiţeri şi de o escortă de ostaşi pentru a-l ajuta să treacă graniţa pe invers, adică la turci. Pe toţi, şi pe cai, i-a ospătat generoasa gazdă, dar nici Kossuth n-a uitat. Peste puţin timp intra în curtea conacului lui Hârgotă chiar trăsura vieneză a surghiunitului maghiar. Pe insulă Kossuth a fost primit regeşte (sultăneşte) iar de aici a fost transportat pe Dunăre până la Vidin de către ada-kalezul Mustafa, numit şi Bego, gest pe care ungurii nu l-au uitat.

Bolintineanu, Bolliac, C.A.Rosetti, Voinescu II şi alţi paşoptişti au scris lucruri amare din exilul lor pe Dunăre. Ba încă, Bolintineanu a văzut insula cu aceiaşi ochi şi după un deceniu: stradele murdare, case cu o fizionomie mizerabilă, zidurile fortăreţei dărâmate şi turnurile ruginite pe bastioane). Exact în acelaşi an 1858, a vizitat Ada-Kale-ul un alt paşoptist bucureştean, scriitorul Alexandru Pelimon pentru volumul său Impresiuni de călătorie în România apărut în 1858, reeditat în 1984. Pelimon a străbătut ţara şi călare şi pe jos, însoţit mereu de cineva din partea locului unde poposea. Aici la Dunăre a fost însoţit de institutorul C. Ruptureanu (fusese şi el revoluţionar paşoptist prigonit). Însemnările lui Pelimon despre insulă sunt cele mai pertinente, însoţite totodată de imaginea casei guvernatorului insular, Osman Bei, litografie care completează prin tipicitate ada-kaleză fondul arhitectonic de secol XIX.

Astfel văzui cursul Danubiului în sus, plecând de la Severin, mergând pe noua şosea, tot pe marginea sa, trecând pe dinaintea stâncilor şi a râpelor unde se află teribilele cataracte numite Poarta de Fier, trecând câteva sate, apa Bahnea, unde se află hotarul ţării rătunjit de străini şi după aceea este Cernea, unde se află adevăratul hotar, d-aci către Băile lui Hercule, oraşul Roşava ce cade înainte, pe marginea fluviului acesta mare, străvăzându-se ca într-o oglindă în undele sale şi mai în jos celelalte: fortăreaţa Adacale, ce seamănă, în mijlocul apei, unei grădine plantată de viţă şi de arbori, în faţa ei, pământul Serbiei şi minunatul castel numit Cozia, pe pământul ţării noastre, cu totul la hotar, Vorciorova.

După un semnal dat, comandantele de la Adacale îmi trimise o barcă, cu şase rame.

Pilotul acesteia era un venerabil musulman cu barbă căruntă, cu fes, cealma, poturi, fermenă îmblănită, cu picioarele desculţe în iminei, vorbea puţin româneşte şi îmi spuse că a fost odată beşleagă la Târgovişte.

Vântul ce se ridicase iute făcea a fi apa agitată şi plutirea ne fu contrariată prin valurile care începuseră a se umfla.

După ce, cu oarecare anevoinţă, ocolirăm fortăreaţa pe la spatele ei şi trecurăm prin faţa castelului situat la marginea Serbiei, dezbarcarăm la mijlocul ostrovului, dinaintea unei cafenele, unde câţiva venerabili osmanlâi, cu ciubucile în mână, şi stând cu picioarele încrucişate pe scândurile unei tarabe, ne priimiră cu "oşgheldi" şi făcându-ne complimente, aducând mâna la gură şi la frunte, la care şi noi asemenea, nu lipsirăm d-a le răspunde întocmai. Eram însoţit de doi grăniceri.

Guvernatorul insolei se numeşte Osman Bei; dar fiindcă el tocmai lipsea [fiind plecat]la Vidin, vizitai pe un aghiotant al comandantului.

Îl găsii îmbrăcat în uniformă; om slab, prelung la chip şi oacheş, însă cu manieri delicate şi cu un aer foarte dulce. Veni cu mine ca să vizitez ceea ce se găseşte important în această insolă.

Geamia care se află în centru mi se deschise ca să o vizitez; magazinele, projectile, cazematele, bateriile şi tunurile aşezate în ochiurile murului, grămezile de proiectile, ghiulele de mai multe mărimi şi celelalte le văzui pe rând. Vizitai locuinţa guvernatorului: o casă cu două caturi, a căreia formă pătrată, construită din scânduri, partea cea din sus, răsărită afară şi susţinută prin nişte căpriori, ca şi cum ar fi un chioşc sau o casă de vară, pe dinăuntru aşternută cu scoarţe şi cu rogojini, cu sumă de flori aşezate în oale pe la ferestre, cu divanuri de giur împregiur pe lângă pereţi, împărţită fiind într-un salon de priimire şi un ietăcel de culcare, în care se afla un pat cu o saltea, perine, plapomă şi nişte blăni puse alăturea, un covor de pâslă pe la perete; mare curăţenie însă, scândurile spălate albe, pereţii văruiţi şi afară la intrare, câteva şiruri de ardei se vedeau atârnate pentru ca să se usuce. Alăturea acestei case, în curte, se aflau nişte cămăruţe, pentru bucătărie, cămară şi arest. Aceasta este locuinţa guvernatorului, la capătul denspre vest al insolei.

Insola formează un paralelogram în mijlocul apei, situată spre stânga, către ţărmul neutral, în drept otarul României, al Austriei ş-al Serbiei. Se află fortificată la amîndouă căpătâile, printr-un parapet, cu mai multe ochiuri şi cu tunuri de un mare calibru, aşezate pe baterii. În mijlocul insolei se găsesc locuinţele câtorva pescari. Are o uliţă în care câteva prăvălioare, tutungirie, plăcintărie, bogasierie, unde se vinde ceva americă, stambă, lulele şi celelalte, fiece prăvălie cu taraba sa dinainte, adecă jumătatea oblonului lăsat în jos şi întins, pe care se vedeau şezând acei venerabili bărboşi osmanlâi, cu ciubucele în mâini sau petrecând pe degetele lor boabele metaniilor, pentru inglinge. Uliţa aceasta era aşa de strâmtă, încât, dacă întindea cineva mâna, putea da şi priimi un lucru de la o parte la alta. Afară d-aceasta, acea indiferenţă orientală la necurăţenie, câini, pisici pretutindeni, gunoiuri aruncate oriunde, nu poate aduce o mare plăcere vizitatorilor! Trecui de mai multe ori pe sub nişte ganguri sau portice foarte întunecoase şi aspectul murilor rău îngrijiţi, vechi, dar cu toate acestea bine construiţi şi tari, acele bastioane fortificate, rezerva tunurilor, projectilele, poziţiunea fortăreţei dominate de către castelul cel în faţă cu dânsa, situat pe marginea Serbiei, gemătul valurilor Danubiului ce se spărgeau pe prundul ei şi care scoteau un sunet înfiorător, pe care-l auzeam, toate acestea îmi inspirau nişte cugetări posomorâte, întocmai ca şi aspectul ce-l reprezentau murii cei învechiţi şi acoperiţi de muşchi.

Întâlnii câteva femei cu iasmacuri şi cu fergele. Unele din ele aveau ochii de foc şi în contra prejudiţiului musulman care opreşte pe un creştin d-a se uita la dânsele, eu văzui că unele dintre ele erau june şi frumoase.

Aceea ce însă mă sustrase din posomorârea cugetărilor fu deodată aspectul grădinilor, viţa care atârna cu nişte struguri argintii şi roşii pe bolţile cele ridicate drept în sus, fructele cele rumene şi coapte pe arbori, florile, verdeaţa care împresura fiece casă, fiece colibă. Astfel aflai insola fortăreţei Adacale, cea situată în mijlocul Danubiului, la otarul României.

În 1876 domnitorul Carol obţinea de la Turcia şi Serbia angajamentul lor de a respecta neutralitatea Dunării între Gruia şi Vârciorova. Prefectul de Mehedinţi se angaja să asigure cu proviziile necesare fortul Ada-Kale.

La începutul anului 1878 ada-kalezii primeau vestea că turcii construiesc baterii pe malul sârbesc în faţa Vârciorovei. În acelaşi an, în iulie, avea loc Congresul Internaţional de Pace de la Berlin, prin care se consacra independenţa României, recuperarea Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor. Insula Ada-Kale nu a fost în discuţie, astfel că austriecii ocupă cetatea (sub pretextul că vin ruşii), populaţia turcă resemnându-se, avea deja aici rădăcini de pământ, cele de piatră aparţineau occidentalilor.