(1800 - 1885)

1. Insularitate şi escapade

Se încheiau războaiele napoleoniene, lichidând pe unde trecuseră o structură medievală, se anunţa liniştea de după lunga furtună pe continentul european. Oricum, mutaţiile erau pe alte "metereze", deja moderne. Aici la Dunăre însă, cetăţile medievale urmau să-şi trăiască anacronic zidăriile şi bastioanele. Insula Ada-Kaleh se va întinde timp de aproape încă un secol în această stare, depinzând, la distanţă, de declinul inevitabil al Sublimei Porţi. Ca operă, insula respira mai departe prin expozeul cetăţii austriece. Ca viaţă - traversa un marasm propriu izolării şi escapadelor romantice îndeosebi, respirându-se mai puţin aerul emancipării, aburind vântos dincolo de malurile Dunării. Musulmanii îşi respectau cu stricteţe credinţa în Coran, rugându-se de câteva ori pe zi la Allah, şi adăstând în minunile şi profeţiile sfântului Miskin Baba, în al cărui mit s-au mai scăldat şi după moartea acestuia (1851). Tot mai rar sultanii îşi mai aminteau de mica lor comunitate, încât şi numele insulei căpătase cognomenul "Insula uitării".

Garnizoana şi civilii pripăşiţi aici (unii neturciţi) se descurcau haiduceşte, când şi guvernul românesc uita sau se făcea că uită de existenţa neferilor din insulă. Perioada de început de secol a coincis cu răzvrătirile lui Tudor Vladimirescu, care şi avea legături cu insularii prin fraţii Regep - comandanţi ai cetăţii. Se spune că erau patru fraţi, răpiţi dintr-un sat bănăţean pe când erau copii, aduşi pe insulă şi crescuţi în legea paşală. Primul, cel mare, s-a căsătorit cu fiica paşei, urmându-i în rang sub numele Regep Aga (aga însemna poliţai), a luat parte la recucerirea cetăţilor Negotin, Cladovo şi Tekija în 1806 când se răsculaseră sârbii. Din când în când Regep Aga făcea cu garnizoana sa incursiuni prin Mehedinţi, intimidând autorităţile şi adunând provizii pentru insulari.

În anii 1795-1807 spaima Olteniei a fost paşa Pasvantoglu din Vidin care dăduse foc şi Craiovei. Din prăzile sale nu se cunoaşte dacă ar fi ajutat vreodată pe insulari, care, poate, de la banda acestuia luaseră exemplul de a prăda satele de pe malul românesc. În aceeaşi perioadă mai era şi haiducul Beitula Aga, numit şi "spaima Dunării".

Un eveniment istoric pe insulă s-a petrecut la sfârşitul războiului ruso-turc din 1806-1812 - în parte desfăşurat în Oltenia. Tudor Vladimirescu, pe atunci vătaf al Plaiului Cloşani, s-a aliat ruşilor cu pandurii lui şi au bătut pe turci, ocupând şi insula în 1810. În 1812, prin pacea ruso-turcă de la Bucureşti, ruşii răpeau Basarabia iar turcii reocupau "Marea şi Mica Valahie cu toate fortăreţele, aşezările de orice fel, împreună cu insulele de pe Dunăre". Aşadar ada-kalezii şi-au reintrat în drepturi, dar Regep Aga a fost omorât mişeleşte în urma unor uneltiri ale paşei din Vidin sau ale celui de la Belgrad. Salih Aga, fratele lui Regep, va fi mai dur, a ocupat Cerneţiul în 1814, apoi mănăstirea Strehaia şi alte localităţi din Mehedinţi şi Gorj, pe care le-a prădat cu neferii săi flămânzi. Pe de altă parte, insula continua să rămână loc de refugiu pentru contrabandişti, piraţi, aventurieri.

Nu ştim cum or fi simţit insularii Tratatul de la Adrianopol din 1829, prin care raialele din sud se desfiinţaseră, monopolul turcesc pe Dunăre se suprimase, comerţul se liberalizase, la Ada-Kale chiar în acest an s-a construit portul. Mai înainte, poate în secolul precedent, au avut loc unele intervenţii turceşti asupra cetăţii, precum ridicarea terenului din centura interioară, construirea unui dig de piatră şi cărămidă în exteriorul cetăţii, pietre tombale.

Din exterior insula se vedea asemenea unui cuib romantic. Iată cum a... salutat-o cunoscutul povestitor danez Hans Christian Andersen, mare amator de călătorii turistice, care în 1841 ajunsese aici la Dunărea Porţilor de Fier. Însemnările sale despre Ada-Kale, Orşova, Jupalnic le-a publicat în vol. "Bazarul unui poet" (1842). Fragmentul reprodus este "întors" în româneşte de Constantin Juan:

În faţa noastră a apărut fortăreaţa turcească Orşova, reşedinţă a unui paşă; partea cea mai periculoasă a Porţilor de Fier se terminase, ne apropiam, în sfârşit, de ţinta noastră: carantina. Masa pentru micul dejun era pregătită, s-a toastat un pahar în cinstea Semilunii şi a femeilor acoperite cu văluri, închise în harem.

Malul valah, ca şi cel sârbesc, se ridică stâncos, acoperit cu păduri; la dreapta, pe o limbă de pământ, este insula Orşova Nouă, cu case zugrăvite în roşu, minarete albe şi grădini verzi; clădirea cea mai importantă, dinspre fluviu, ni s-a spus c-ar fi seraiul paşei. De-acolo, din spatele ferestrelor bine ferecate cu gratii, priveau frumoasele femei vasul nostru pictat pestriţ; poate că-şi îndreptau spre noi ocheane - în mod cert trebuiau să aibă unul - aşa cum se întâmplă de obicei la sosirea fiecărui străin, care urma să fie închis în carantină, asemenea lor, dar fără fericirea de a fi iubit...

Ne priveau din fortăreaţa care, spre malul sârbesc, ţâşnea direct din apă, îl priveau pe stăpânul lor, paşă al Orşovei, care, însoţit de soldaţi, ieşea dintre ziduri îndreptându-se spre vasul nostru ce se oprise acum liniştit.

Paşa, un bărbat puternic de vreo 40 de ani, era îmbrăcat într-o uniformă militară albastră, cu epoleţii mari, aurii şi cu fes; ne-a salutat şi s-a întreţinut îndelung cu Filipovici, comandantul vasului.

Fortăreaţa, cam dărăpănată, ne-a salutat cu cinci salve de tun când am trecut prin faţa ei. Acum am zărit oraşul austriac Orşova Veche şi satul Jupalnic, unde se află carantina. Curentul era atât de puternic, încât până la traversarea fluviului aproape că am depăşit Orşova, acostarea fiind posibilă doar mai în amonte şi durând câteva minute...