(1885-1918)

Turcii pierduseră războiul din 1877-1878. Cine ştie ce mai sperau osmanlâii când Semiluna începuse a se eclipsa ireversibil iar ei nu renunţau la peticul de pământ, uitat şi neuitat pe Dunăre sus, care nu mai avea de mult gloria repurtată de redută-hotar între cele două imperii. Sigur, rămân nostalgiile. Astfel că ada-kalezii vor avea de-acum doi stăpâni, Austria mulţumindu-se cu rolul de protectorat, oricum austriecii investiseră enorm în cetate.

Austriecii erau prezenţi în zona Porţilor de Fier încă de la istoricul Tratat de la Adrianopol (1829), când comerţul şi navigaţia pe Dunăre se liberalizaseră. Vienezii construiseră în dreptul Noului oraş Severin Agenţia vapoarelor, Portul şi Şantierul naval care va deveni primul din România. Austriecii, germanii, italienii vor cumpăra locuri de casă în Severin, vor participa la construirea şi dezvoltarea primului oraş din România modernă ridicat europeneşte. Austriecii avuseseră ideea cu un secol mai devreme (în timpul stăpânirii lor în Oltenia) de a construi tot aici, pe ruinele Drobetei şi Cetăţii Severinului, oraşul Carolina. Tot astfel numiseră ei şi insula în perioada în care au construit cetatea. Acum, în alte vremuri, meterezele, cazematele, cetatea trebuiau să capete atributele unei aşezări civile moderne de interes turistic.

În noiembrie 1885 insula a fost declarată garnizoană deschisă şi numită oficial Ada-Kaleh. De acum înceta rolul ei de cetate militară şi putea fi vizitată "de oricine şi oricând". Insularii însă, pentru început aveau nevoie de un act oficial (o adeverinţă) pentru a merge chiar până la Turnu Severin. S-a trecut la organizarea administrativă autonomă: un mudir (guvernator), un cadiu (judecător), un imam (preot), un muezin (dascăl), doi învăţători, consiliul local.

Cea mai importantă pentru îmbunătăţirea traiului era reforma economică prin înlesniri şi privilegii ad-hoc: import-export în orice cantităţi şi fără taxe vamale; tăierea de lemne din pădurile de pe malul românesc, fără taxe; pescuit fără permis; dreptul de a locui şi a construi fără impozite la stat; drepturi la târgurile de la Orşova şi Vârciorova, în fine, un trai legănător ca într-o dulce corabie. Urmaşii vaşnicilor luptători erau scutiţi acum şi de efectuarea stagiului militar, de aceea n-aveau dreptul de a purta arme. Liniştea şi "paradisul" leneveau însă spiritul competitiv şi chiar pe cel de conservare: zidurile, cazematele continuau să se surpe, o bogată vegetaţie târâtoare şi căţărătoare ocupa spaţiile, gândurile, zidurile - până pe acoperişuri.

Austriecii erau în zonă pentru lucrările de la Severin, pentru protecţia insulei şi pentru întărirea sistemului grăniceresc de la Orşova în sus pe Dunăre. În 1887 s-a convenit între România şi Austro-Ungaria mutarea graniţei de pe râul Cerna pe râul Bahna, punct de graniţă Vârciorova.

Austriecii şi-au pus problema navigabilităţii din nou, aici la Porţile de Fier fiind cel mai accidentat traseu de pe Dunăre din cauza puzderiei de stânci colţoase, aşa-zisele cataracte (gherdapuri) care au dat locului numele Porţile de Fier. Austriecii şi ungurii au construit canalul navigabil în anii 1895-1899, inaugurarea lucrării a avut un fast istoric prin prezenţa împăratului Franz Josef, a regelui Carol I şi a regelui Alexandru al Serbiei. Canalul, lung de 2620 m, a fost executat spre malul sârbesc până la Sip, chiar pe locul unde romanii în timpul lui Traian executaseră şi ei canalul navigabil o dată cu drumul pe malul sârbesc. În 1834-1846 austriecii construiseră şoseaua Szechenyi - de la Orşova prin defileu, pe sub stâncile de pe malul românesc până la Moldova Nouă, dar canalizarea Dunării a însemnat cel mai important eveniment din acel secol, drumul pe apă fiind cu mult mai solicitant decât cel pe uscat. Toată lumea avea de câştigat graţie acestor noi cuceriri, de astă dată într-un război cu înseşi malformaţiile fluviului.

Pentru insulari, chiar dacă "departe de lumea dezlănţuită", venise timpul de a fi salutaţi de catargele vaselor ce coborau sau urcau mai lin acum pe lângă malurile insulei.

Cine are curiozitate (şi răbdare) să afle tot ce s-a mai petrecut pe insulă în această perioadă de aproape o jumătate de secol, un timp tihnitor pentru continuarea câtorva generaţii turco-musulmane neîntrerupte pe acea bucăţică de pământ, poate consulta o bogată arhivă păstrată la Arhivele Naţionale din Bucureşti. Până în 1878 nu se cunosc documente arhivistice. S-au catalogat peste 8.000 de documente, în majoritate sunt turceşti, scrise în arabă dar şi în limbile latină, germană, franceză, română, maghiară, sârbă, bulgară, semn al lărgirii relaţiilor comunităţii din insulă. Predomină antetele: Müdür-i, Ada-i kebir, Müdürict (adică guvernatorul insulei celei mari) şi Ada-Kale. Multă corespondenţă între ambasadorii Turciei din Viena şi guvernatorii insulei, în diverse probleme administrative, sociale, economice, politice, militare, juridice, etnografice, culturale. Guvernatorii se adresau Ambasadei turce la Viena cerând fiorini pentru tot felul de cheltuieli: despăgubiri pentru desele inundaţii (semn al neglijării zidurilor exterioare), pentru vaccinuri când bântuiau epidemii (holeră, vărsat). În 1902 guvernatorul cerea fiorini pentru repararea moscheei, cimitirului, conacului guvernamental şi tot atunci raporta Ambasadei din Viena despre onorurile făcute de autorităţile maghiare unui turc, fiul lui Mustafa Bego care în 1849 îl condusese pe Kossuth cu barca până la Vidin. Sau despre faptul că în dugheana unui tutungiu din insulă s-a găsit un exemplar din ziarul revoluţionar turc "Suray-i Ummet" expediat prin of.p. din Orşova. Alte rapoarte privesc acte de spionaj şi contrabandă, probleme vamale, comerţ ilicit cu băuturi prohibite (musulmanii se dedaseră la rachiul românesc). În fine, pe insulă se respira în linişte o stare ireversibil sedentară.

Din reportajul "Ada-Kaleh" al scriitorului german Otto Alscher (1880-1944), o vreme trăitor la Orşova, redăm câteva fragmente (în traducerea lui C. Juan) elocvente pentru imaginea insulei şi a locuitorilor ei prin anul 1900:

De-a lungul apei se ridică zidurile vechii cetăţi, cărămizi roşii, pe jumătate sfărâmate şi năpădite de ierburi. Dârză, ca un baraj în calea valurilor, zid lângă zid, se-nalţă cetatea în partea din amonte. Stă nemişcată, piatră pe piatră; la tot pasul ameninţând întunecoase fantele pentru tras cu arma. Aici, în capătul insulei, pe zidurile roşii stau scrise cu alb cuvintele turceşti "Ada-Kaleh" (Cetatea din insulă).

În mijlocul insulei se înalţă moscheea, cu minaretul zvelt, construit durabil pe un bastion. În rest, doar ici-colea, printre metereze, câte o casă luminoasă cu acoperişul roşu închis din olane, înconjurată de grădină şi de un gard rezistent de scânduri.

Pe malul stâng al Dunării, vis-a-vis de insulă, sunt legate numeroase bărci pentru traversarea fluviului. Roşii, albe, albastre, pastelate în toate culorile posibile. Iar barcagiii turci se tolănesc flegmatic în iarbă privind zarea. Şi-au construit în malul abrupt mici bordeie în care să se adăpostească de ploaie. Acum însă soarele pătrunde prin intrarea bordeielor, iar cenuşa din vatră străluceşte ca un praf de argint. Afară, unul dintre bărbaţi îndrugă din când în când cuvinte scurte în silabe repezite. Apoi privesc din nou încremeniţi, tăcuţi, trândavi, în felul lor oriental, vitregia soartei. [...]

Astăzi este micul bairam şi din minaretul moscheii flutură steag de sărbătoare. Toţi se odihnesc şi pe Ezarzia, unde se-nşiruie bazarele şi cafenelele, este mare chef. Soarele pătrunde jucăuş în localurile întunecoase şi răcoroase ale cafenelelor în care turcii şed cu picioarele încrucişate pe bănci scunde, lângă pereţi. În faţa lor aburesc ceşti mici, plate cu cafea neagră; ba unul, ba altul gustă dintr-o farfurioară dulceaţa aromată de trandafiri. Toţi fumează, însă ciubuc sau narghilea. Şi nu e gălăgie, căci bărbaţii discută puţin şi chiar atunci când vorbesc o fac cu nepăsare, nemişcaţi. Doar fumul tutunului fin se-nalţă neîntrerupt, iar prin fereastră razele soarelui ţes licăriri argintii printre coloanele de fum.

Afară, copiii cutreieră străduţele, se joacă la soare sau stau de vorbă şezând pe prag în uşile bazarelor şi cafenelelor. Toţi sunt îmbrăcaţi sărbătoreşte, fetiţele cu şalvari în culori deschise şi cu fermen, având flori prin părul împletit în nenumărate codiţe subţiri şi unghiile vopsite-n roşu cu Nennan.

Podoabele cochet colorate ale bazarelor strălucesc în lumină. Sunt expuse pături brodate cu fir de aur, papuci coloraţi, ciubucuri lungi din iasomie ornamentate şi o sumedenie de suveniruri mărunte pentru străinii care vizitează insula. Peste tot sunt prezentate fâşii de tutun galben-auriu, trabucuri şi ţigări pe care aici le poţi cumpăra atât de ieftin.

Lângă vitrina bazarului un turc bătrân şi bolnav stă la soare. Ochii injectaţi îi ţine închişi, mâinile îi tremură şi din când în când contractă fălcile convulsiv. Dar bătrânul Bego, cel care l-a adus cândva, după evadare, pe Kossuth în insulă, coboară strada. Poartă mândru kusacul legat larg în jurul trupului şi sub ahmedia turbanului are prinsă o floare. Intră într-o cafenea.

Moscheea este construită în stilul zvelt mauric şi prin ferestre se pot zări pe pereţi versete din Coran. Pe sub moschee, un tunel străpunge zidul cetăţii. Aici este zidită o veche inscripţie turcească. Dar drumul trece mai departe printre bălţi cu nămol verzui, de-a lungul cazematelor, bastioanelor şi printre grădini, case şi curţi ce sunt protejate de privirile străinilor cu garduri înalte. Nici o casă nu are ferestre spre stradă. Dar din curţile umbrite de ramurile viţei de vie răsună voci de femei, iar din bucătării răzbate miros de kijma şi pilaf pentru huslukul acestei zile de sărbătoare. Doar cimitirul cu pietrele-i funerare năpădite de iarbă şi cu vârfurile în formă de turban este acoperit de linişte, iar un plop bătrân se apleacă meditativ în adierea de primăvară. La mormântul măreţ al lui Ibrahim Ali Beg a-nceput să crească iarbă fragedă, verde.

Turcii locuiesc chiar şi în cazemate sau în colţurile libere ale bastioanelor. Din când în când câte o femeie cu faţa acoperită se furişează vădit încurcată de papucii ei între o uşă şi alta. Este atâta linişte printre grădini, doar Dunărea clocoteşte în apropiere, iar vântul se leagănă visător în vârfurile duzilor enormi.

Deodată dinspre capătul sudic al insulei, acolo unde Dunărea se lărgeşte mult spre ţărmul românesc şi spre Proţile de Fier iar bastioanele adăpostesc depozitele de mărfuri ale negustorilor, vine în fugă o ceată de tineri în csaksirurile lor largi, fiecare cu câte o bucată de zahăr în mână. Le-au şterpelit de undeva. Se grăbesc spre mal unde se aşează unul lângă celălalt, moaie bomboana în apă şi sor b apoi cu feţe transfigurate de plăcere dulcea licoare. [...]

Totdeauna de Bairam vin la Hali Mustafa, la fiicele imamului, fetele insulei. Un copil deschide uşa, iar fetele se salută cu strigăte tari şi râsete. Dar ele nu se duc în karamlâc, ci pe covoarele pregătite sub bolta de viţă-de-vie spre a se întinde. Aici gustă din rahatul şi dulceaţa servite pe taburetele joase în faţa lor. Şi vorbesc neîntrerupt, pe când fetele lui Mustafa aduc ţesăturile şi broderiile lor spre a le arăta prietenelor. Mai lasă să fie admirate şi ţesăturile violete de mătase pe care le-au primit de curând din Constantinopol şi din care vor să-şi crioască perezdelul.

Apoi băieţelul e trimis în faţa uşii spre a fi atent dacă nu vine imamul. Dar băieţelul se plictiseşte curând şi începe să arunce cu pietricele după primii fluturi azvârlindu-le pieziş în Dunăre. Îşi ia apoi undiţa din casă, se aşază pe mal şi pescuieşte.

Fetele cântă. Au voci de un cristal metalic, pe care le ridică tremurânde spre cele mia înalte tonuri. Cântă la început murmurând, doar pentru ele, apoi tot mai tare de se aude clar până peste ape. Mai târziu, una dintre ele dansează, celelalte fumează ţigări dulcege sau bat tactul cu daireaua.

Din minaretul moscheii se aude muezzinul. El cântă de răsună până departe şi plin: "Allah ekber! ashadu al la illahi il Allah! ve Muhhamed reszul ulla ullah! hajje alesz-szalah! Hajje ale'l-felah!... Allah ekber! il Allah i il Allah!"

Şi-ndată credincioşii se grăbesc spre moschee.

*

La Orşova, locuitorii insulei au bazarul lor. Vând aici zahăr, cafea, orez, rahat şi fructe. Şi vând foarte ieftin, căci toate mărfurile primite sunt scutite de vamă, cum scutiţi sunt ei şi de impozite faţă de sultan. Căci ei sunt săraci şi departe de patrie.

Acum ei împachetează mulţumiţi de câştigul zilei. Coboară mărfurile în bărci, apoi vâslesc tot mai departe în întunericul ce se lasă. Când ajung la mijlocul fluviului, strâng vâslele şi se lasă duşi de curent. Şi cântă melodii lungi, sfârşind totdeauna cântecul pe un ton scurt şi scăzut. De la schelă porneşte şi ultima barcă întorcându-se în insulă.

Apoi se lasă noaptea şi ca-n poveşti, Ada-Kaleh-ul se ridică din luciul apei.

La fel ca-n poveşti, ca-n visul lui Mohamed...

Şi totuşi spre anul 1900 privilegiile sub protectoratul Austriei se simt mai mult ca o pomană. Bătrânii somnolează la soare, mulţi încă locuiesc în cazemate, barcagiii aşteaptă "tăcuţi, trândavi, în felul lor oriental" resemnaţi în "vitregia soartei". Garnizoanei i se ruginiseră armele, nici salve de tun nu se mai auzeau salutând vasele străine ca în 1841.

Nici urgia războiului abătut în 1916-1918 pe teritoriile româneşti nu i-a clintit pe insulari ca altădată. Nu ştiu cum s-or fi simţit urmaşii ienicerilor şi pandurilor lui Regep Aga (nemaivorbind de cei descinşi poate chiar din ADN-ul "cavalerilor în zale lucii") când garnizoana de acum doar picheta moţăind pe malurile cetăţii, în timp ce tunurile bubuiau peste Orşova, peste muntele Alion. Pe 3 sept. 1916 două companii din regimentul 17 Mehedinţi au intrat pe insulă fără nici o ... surpriză. Ada-kalezii s-au predat paşnic, erau plictisiţi de insularitate. Pe 5 sept. generalul Dragalina ocupa Orşova.

Oricum, pentru actualele puteri istorice cetatea medievală nu mai prezenta nici un interes, acum se dăduse lupta pentru altă configuraţie geo-politică, astfel că insularii se prezentaseră primei santinele româneşti, mai rugându-se şi la Allah să nu-i uite din nou pe o virgulă de pământ în mijlocul apelor Dunării.