BISERICI DE LEMN DIN MEHEDINŢI

Biserica, templul lui Dumnezeu, trupul lui Iisus (în creştinatate) este cea mai universala instituţie istorică. Indiferent de religie, limbă, cultură, civilizaţie, intrinsec de războaiele imperiale pentru supremaţie, sfântul lacas a continuat să-şi amplifice menirea întru comunicare cu transcendenţa divina (zeiască în civilizatiile antice). De aici şi lupta între religii, fiecare considerându-se sau vrând să devină mai aproape de aflarea celui ce este Calea, Adevărul si Viaţa. Mai biruitoare a ieşit religia creştina, cu tot travaliul cunoscut al jertfelor dintâi, aflate la însăşi temelia Bisericii tuturor creştinilor.

Biserica (gr. ekklesia – comunitatea celor chemati), cu semnificaţia sa trezvie întru Hristos, a reusit sa cheme apostolic „pâna la marginile pamântului”, sa îngenunche si sa înalte sufletele si cugetele în fata unicului Dumnezeu. Trecuta prin acel Ev Mediu complex, consumator al tuturor formelor de existenta, sfâsiata de contradictii, de reforme, de contrareforme,  dând de lucru Renasterii, Rationalismului, Materialismului, scindata între Vest si Est, Biserica a ramas unita sub acelasi simbol viu teandric, tocmai de aceea. Dupa cum însasi Biblia, Cartea care a scris toate cartile, n-a încetat vreodata sa respire întrebari, mirari, raspunsuri, exercitiu spiritual care continua sa ne amestece enigmatic si revelat prin Univers.

Organizarea bisericii ca institutie în tarile române a început o data cu întemeierea statelor medievale, în sec. XIV stabilindu-se cele doua mari mitropolii din Tara Româneasca si Moldova sub patronajul Patriarhiei de Constantinopol. Tot atunci la Vodita de lânga Dunare a fost ctitorita în 1370 prima manastire din Tara Româneasca în jurul careia s-a creat un puternic centru monahal continuat apoi la Tismana. Crestinismul trecuse Dunarea, în formele sale primare, înca din timpul romanizarii Daciei. Popoarele migrante au tulburat dar nu au întrerupt o viata crestin-autohtona, care a rezistat apoi secole la rând de a nu fi „turcita”. Astfel ca pâna la câstigarea independentei politice în 1877 si pâna în 1885 când Biserica Româna a devenit autocefala, toate asezarile românesti, de la cele urbane pâna la cele satesti, îsi aveau temeiul fiintial-spiritual în jurul si înlauntrul bisericii crestine, cum si de alte religii, la acest punct sensibil românii fiind un popor mai tolerant.


Necontenitele „framântari” socio-istorice au determinat un primat al credintei si o mai frenetica dezvoltare a valorilor spirituale în toate tinuturile românesti. Ridicarea bisericilor devenise înca din timpul primilor domnitori români simbolul victoriilor, al învingerii raului, al bucuriei supreme „precum în cer asa si pe pamânt”. Asa se explica frumusetea mânastirilor si bisericilor de pe atunci, cum si multimea lor, caci conteaza si numarul. Prin 1930 strainii constatasera ca Bucurestiul avea tot atâtea biserici câte avea si Roma.

A venit apoi regimul comunist ateist si amoral pervertind în 45 de ani cât n-a reusit Semiluna în cinci secole, spiritualmente privind. Comunismul s-a infiltrat în noi fie cu forta, fie cu „zaharelul”, mai mult sau mai putin chiar si în cei ce s-au opus sistemului, opunându-ne precum unei boli de care ne contagiasem. Comunismul a „împlinit” prapastia dintre spirit si materie, saracindu-le pe amândoua. Se vede aceasta în primul rând în distrugerea multor biserici vechi, unele demolate prin decret, altele disparând pe nesimtite, adica au fost parasite încet, desi multe dintre acestea erau declarate monumente istorice sau ansambluri arhitectonice. Părasirea valorilor tradiţionale se explica prin depopularea satelor în fostul regim, ba înca se programase de catre partidul unic şi desfiinţarea a numeroase vetre sătesti.

In Mehedinti pâna prin anii 1960 toate satele si satucele aveau biserici proprii, majoritatea ridicate în secolul XIX, pe structura celor anterioare, altele noi, din zid, moderne voditadar treptat împutinate de enoriasi. Cele de lemn în mare parte au devenit ulterior filiale sau nefunctionale. în fostul raion Strehaia, prin 1964 s-au consemnat 27 biserici vechi de lemn care prezentau interes valoric pentru a fi clasate pe lista monumentelor istorice, 10 dintre acestea erau deja pe lista din 1955. Astazi, din cele 27 mai sunt doar trei în fiinta (Salatruc, Susita, Valea Buna) si doua nefunctionale, parasite dar înca în picioare (Valea Ursului si Albulesti). Bisericile mai apropiate de municipiul Drobeta Tr. Severin, cum si cele din zonele de câmpie, sarace în paduri, au fost modernizate, se mai pastreaza doar câteva din cele de lemn – drept capela a cimitirelor.

Cele mai multe biserici de lemn se afla în Plaiul Closani, spatiu intramontan si de podis, aici mentinându-se treptelniceste (din mosi-stramosi) cadre ale firii patriarhale. Mai izolate si conservate propriu asezarilor mosnenesti, satele de aici – vreo 50, nealterate habitual nici de colectivizarile comuniste, si-au perpetuat un patrimoniu etno-cultural-spiritual cu elemente arhaice spectaculoase, evidente în creatiile populare, melos, iconografie, vesminte si structuri arhitectonice. Elemente înfratite partial cu cele gorjenesti, de altfel Closanii se întind în judetul vecin, dar pâna în 1938 întregul Plai, pâna dincolo de mânastirea Tismana, a tinut de Mehedinti. Si a fost de rezonanta istorica în timpul lui Tudor Vladimirescu. în anii 1806-1820, fiind vataf al Plaiului Closani, Tudor a ridicat în satul Prejna, la 1808, o biserica de lemn din care se mai pastreaza catapeteasma si icoanele, biserica fiind refacuta din zid în 1859. Tudor a îngrijit si alte asezaminte religioase, un cult pentru faptele sale (în deosebi ca fulminant conducator al Revolutiei din 1821) s-a întretinut mai ales în acest spatiu plaies, chipul sau aparând si în iconografia bisericeasca.

Dintre bisericile de lemn tip Closani s-au pastrat peste 30, aferente Protoieriei mehedintene Baia de Arama fiind 28, functionale 26. Din pacate, unele nu sunt îngrijite. Nu am cuprins în acest Album chiar câteva parohii, aratând dezolant, cum sunt cele din satele Brebina, Busesti, Seliste, precum si filialele Draghesti, Runcsor si Balta. Fragmentar, si acestea prezinta elemente de valoare, figureaza înca pe lista Monumentelor. Asezari bogate în paduri de toate speciile, era firesc sa primeze aici arhitecturi de lemn la toate constructiile (case, conace, biserici). Din pacate, statul român nu a mai investit finantari pentru conservarea acestui patrimoniu. Din cât s-a mai pastrat, o cercetare în tema ar gasi aici particularitati chiar în contextul afin oltenesc. Câteva au mai fost semnalate spre exemplu de Radu Greceanu, un rafinat istoric al artelor monumentale, care prin anii ’60 s-a zbatut literalmente pentru salvarea bisericilor de lemn si a conacelor, culelor din Oltenia.

Bisericile de lemn din Mehedinti, majoritatea ridicate în sec. XIX, au toate acelasi plan dreptunghiular (tip „nava”), construite în sistemul cunoscut european Blockbau (dispunerea bârnelor pe orizontala). Fundatia, la cele din Closani în deosebi, este din piatra bruta. Lemnul, din gorun sau stejar, bârnele groase si lungi, cioplite, fasonate si asezate pe întreg în lungime, niciodata înnadite. Se zideau „bisericeste” (spun mesterii) dupa sistemul cununelor de bârne, îmbinate la capete în cheotori si cu numai cuie de lemn. Tot asa se ridica si casele de lemn, însa la biserici interveneau particularitati. Cel mai important era aspectul estetic, o biserica de lemn nefiind impunatoare prin dimensiune, trebuia sa fie cocheta, frumoasa, si acest lucru se realiza prin arta lemnului. Pridvorul cu stâlpi si grinzile la vedere se sculptau felurit, însa de o limpede naturalete. De asemenea altarul, usile împaratesti, jilturile, mobilierul si alte piese de cult. Câteva biserici nu au absida decrosata (ca în Oltenia si Muntenia), tehnica preluata din Ardeal de unde influentele se simt numai la arhitecturi din nordul muntos al judetului, aici interferându-se si cu Banatul. Nu s-a preluat însa din Ardeal elevatia gotica, multe biserici mehedintene având turle mici, unele nu au deloc, clopotnitele sunt separate.



Iconografia, atât cât s-a mai pastrat, este demna de vazut. în zona Closanilor a existat de-a lungul sec. XIX  o scoala de traditie locala în arta zugravelilor si a iconografiei. Au ramas nume ca Simion Zugravul si Ghita Zugravul Plostinaru, cu ucenicii lor pâna pe la mijlocul sec. XX. Se poate vorbi si aici de un sincretism între fondul autohton, arhaic, si influentele de ev mediu târziu, cele post-bizantine, în plina explozie a artei brâncovenesti. Influentele occidentale au patruns numai în viata civila cu deosebire în acest vest al Olteniei, în mediul urban cum si în cel aristocrat boieresc. Picturile din bisericile vechi mehedintene, în tempera mai târziu si în ulei, ansambluri murale dispuse pe mai multe registre, cum si icoanele pe lemn (lipsesc cele pe sticla) se disting prin compozit încarcat de simboluri si colorit de flacara pe fonduri închise. As zice o arta static-înflacarata, un dialog mistic între liniste si miscare, într-un bogat decor floral, vegetal si geometric, ca în sculpturi si ca în costumele populare specifice zonelor. Influenta de factura populara intrând si în personificarea chipurilor (portrete de ctitori, zugravi), cu accesorii vestimentare din habitatul local. Nu lipsesc nici figuri din obste în tablouri cu tenta descriptiv-moralizatoare. Toate acestea se mai pot vedea în micutele biserici de lemn, cu absidele si ferestruicile lor arhaice, dar si în cele considerate moderne, de secol XX. Multe icoane vechi totusi au disparut sau au fost repictate. Biserica din Comanesti avea o icoana din 1495, însa repictata de Simion Zugravul în 1883. în biserica din Ponoarele se afla o icoana a Sf. Ioan Botezatorul din 1762, reparata în 1879. Altele se afla în colectiile unor muzee urbane. Am vazut în muzeul mânastirii Jitianu-Craiova sase icoane tempera pe lemn, de sec. XIX, provenite de la biserica din Breznita, care si ea a disparut prin anii 1970. Multe icoane si alte valoroase obiecte de cult, printre care 150 de clopote, au fost luate de armata germana în primul razboi.

Dar împlinirea visului de veacuri - întregirea României mari a facut sa se vindece mai repede ranile razboiului si societatea sa se dezvolte în toate laturile sale. în perioada interbelica România nu era doar grânarul Europei. interiorEra într-o emulatie occidentala si avea un sistem propriu de valori. Viata bisericeasca a ramas un model pentru astazi. Toate bisericile parohiale aveau coruri, biblioteci publice si cantine scolare (pentru copiii saraci). Caminele culturale erau conduse de preoti. Cu adevarat preotul era o autoritate prin excelenta. De aceea, care se mai „dedulceau” nu erau iertati usor de enoriasi, caci biserica era simbolul curateniei sufletesti. Un sat fara biserica era o nenorocire. Când se naruia câte una (de la incendii, cutremure) toata obstea se urnea pentru ridicarea unui nou lacas. „Dar ce este acea lumina? / O biserica crestina / Ridicata din ruina”, spunea Vasile Alecsandri în secolul sau XIX.

Bisericile vechi de lemn, în majoritate, se afla lânga cimitire. Ele formeaza împreuna un ansamblu monumental si rostesc tacut despre un cult al viilor pentru morti, vazut si înteles memorial si imemorial. Cultul mortilor la români este asemanator cu cel din civilizatia romana, o Parentalia. Dar, dupa cum a lasat scris Herodot în Istoriile sale, exista un cult chiar mai profund la triburile dacice. Când Darius trecuse Dunarea la geti si urcând prin Muntii Apuseni a întâlnit pe agatârsi, iata ce spunea capetenia lor catre regele pers: „noi nu avem cetati, nici semanaturi pentru care sa ne încaieram, noi avem de aparat numai mormintele parintilor nostri. Ei bine, daca ni le gasesti, încearca sa le pângaresti si atunci… Pâna atunci, nu.” Apoi a fost întâmplarea cu iepurele: tocmai în momentul când agatârsul îsi încheiase „alocutiunea”, brusc a tâsnit dintr-un tufis un iepure si a luat-o la sanatoasa chiar prin fata lui Darius, care a mai zis atât: „oamenii acestia au fata de noi un adânc dispret”, dupa care s-a întors cu armata sa la Dunare.

Am tinut sa reproduc pasajul, întrucât e posibil sa se fi mostenit si de la daci un cult al mortilor. Am vazut cimitire vechi ascunse chiar prin padurici. Pâna prin 1850 erau si satele ascunse sau retrase de la drum, din calea atâtor navalitori pradatori. Vremurile moderne, pline de înca alte angoase, au mai schimbat crezul spiritual pentru cei dusi „în lumea cealalta”. crucea_bala

Bisericile de lemn cu arhitectura si iconografia lor, cu celelalte elemente conexe: pietrele tombale cu inscriptii antequem, troitele maiestrit întâmpinatoare, cartile de cult cu felurite însemnari marginale constituie o dimensiune a culturii noastre traditionale. Si o dimensiune a memoriei noastre. Este deosebit de sensibil sa recitim prin documente despre stramutarea sfintelor lacase dintr-un sat în altul, altfel spus despre o circulatie a bisericutelor mai decât a cartilor, acestea fiind mai scumpe. O Cazanie pâna prin 1800 costa cât o mosie. în 1850 costa între 60 si 80 de taleri. La cumpararea unei carti trebuia sa contribuie întreaga obste. Din multele însemnari pe filele îngalbenite apar însa diferite nume de familii boieresti care cumparau cartile si le donau bisericii, si cine stie de câte ori aceeasi carte mai fusese vânduta-cumparata! Si tot ei boierii cumparau si donau icoanele. Si tot ei ctitoreau sfintele lacase. Astazi, trebuie sa „ajutam” pe cei îmbogatiti sa se civilizeze si cum sa devina mecenati, adica boieri.

Acest Album invita la o re-vedere a ceea ce ne precede spiritual si se mai pastreaza prin vetrele noastre traditionale. Bisericile vechi din Plaiul Closani, împreuna cu cele de pe Valea Cosustei si din arealul strehaian constituie un capitol valoric identitar prin elementele de arta, iconica si arhitectonica, cum si prin atmosfera însasi ce se mai pastreaza la aceste micute lacasuri, mai calde, mai intime, mai învaluite placut de anotimpuri, majoritatea fiind discret ascunse printre pomi, iarba si flori, iar în iarna parca numai aici ninge.

Acest Album nu se încheie, se re-deschide de catre cele doua biserici mânastiresti dunarene, cea de la Orsova, ctitorie a lui Pamfil Seicaru din 1939, restaurata si sfintita în acesti ani, cea de la Vodita ridicata in corpore de asemenea dupa 1990. Sunt o chintesenta a spiritualitatii noastre, împodobite fastuos apud arta brâncoveneasca, si sunt modele monahale de secol XXI, deschise luminos, elevat.

Doamne-ajuta!

Ileana Roman

Albumul Biserici de lemn din judetul Mehedinti este un proiect promovat de Consiliul Judetean Mehedinti,  si de Centrul Cultural Mehedinti, director Emilia Mihailescu
Text si coordonator proiect : Ileana Roman
Coautor text: Cornel Boteanu
English translation: Mihaela Cristina Iordache
Fotografii: Gheorghe Mihailescu si Vilut Oprenescu
Culegere text: Elena Chiritoiu
Machetare grafica si prelucrare imagine: Jean-Mihail Bailesteanu
ISBN  973-8189-53-5                         978-973-8189-53-9                             
Aparut decembrie 2006