Parcurgând ampla antologie a baladei culte româneşti, pe care ne-o oferă în îngrijirea şi cu prefaţa sa, Iordan Datcu, trecând pe îndelete de la precursorii, care atât de curând au atins şi realizat maturitatea acestei specii poetice – un Asachi, un Iancu Văcărescu, prin şirul „clasicilor”, a lui Bolintineanu, Alecsandri, mai apoi Coşbuc – până la succesivele generaţii ale poeţilor secolului nostru – de la Arghezi până la atât de apropiaţii Ion Gheorghe, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Dumitru M. Ion, m-a petrecut tot timpul un gând, acela al familiei pe care o închipuie şi o întruchipează, o literatură naţională. Privită chiar numai sub unghiul parţial al evoluţiei unei specii, pe parcursul unui secol şi vreo trei decenii, poezia românească îţi revela unele constante, unele permanenţe. Înrudirea între toţi aceşti poeţi cu toate evidentele deosebiri între ei, corespondenţele, o anume transmitere a vocilor poeziei, este evidentă.

Dar acest florilegiu de excepţional interes mai revelează – dincolo de dezvoltarea formală tematică a baladei – existenţa unei structuri baladeşti. Cu ani în urmă, poeţii cercului literar din Sibiu – Radu Stanca, Şt. Augustin Doinaş, Ioanichie Olteanu au iniţiat teoretic şi au practicat – ca să spun aşa – în lirica lor o resurecţie a baladei. Desigur nu se putea ca scriitorii „Cercului” să nu recunoască în ipostazierea baladei ca specie lirică un paradox estetic. Ştim că balada medievală a fost la început un poem popular oral. Mai apoi asemenea balade laice – specie cu formă fixă, au fost compuse de F.R. Villon, Cl. Marot şi de alţii. Mai târziu balada dobândeşte caracterele unei poezii epice bine definite. Preconizând „resurecţia baladei”, Radu Stanca năzuia spre o imitaţie a lirismului. Baladescul e – în această perspectivă, „o stare lirică-dramatică”. Şi încerca astfel un fel de mică scenă – pornind de la un pretext impersonal – epic, mediat dintr-un conflict dramatic – şi creând totodată o stare de poezie eminamente lirică. Balada devine astfel locul comunicării gesturilor literare, – o specie – pivot. Dar prezenţa liricului, a epicului şi dramaticului în poezia baladescă, ca iniţiativă a poeţilor Cercului literar, se întemeiază pe o întreagă istorie a baladei ca şi pe structura ei poetică modernă.



Desigur, farmecul acestui florilegiu poetic îl alcătuiesc, mai presus de toate, textele bine ştiute, care – reîntâlnite într-un asemenea grupaj – îşi dezvăluie unele valori nebănuite. Chiar lectura paralelă a unor poezii mai vechi şi mai noi: Mihnea şi baba a lui Bolintineanu, lângă Vedeniile regelui Pepin de Leonid Dimov, sau Zburătorul lui Eliade, lângă Balada vechii spelunci a lui Philippide, constituie o desfătare estetică. Surprinzătoare este, apoi, în epoca disoluţiei speciilor şi genurilor clasice, vigoarea, fecunditatea trunchiului baladesc. Vigoare ce se explică prin structura polivalentă a baladei, dar şi prin adânca rădăcină folclorică. Căci dacă din această culegere de balade culte lipsesc prin voinţa culegătorului, cele populare (care alcătuiesc de altfel un alt volum al B.p.t.), ele pot fi întrezărite prin trama acestor balade. Căci nu numai Zburătorul lui Heliade ci şi Balada ţăranului tânăr a lui Ion Gheorghe sau Foaie verde de albastru a lui Nichita Stănescu, îşi trag sevele din solul folcloric. Florilegiul (pe care cu gust şi pricepere l-a alcătuit Iordan Datcu) este o admirabilă carte de poezie românească.



Textul a fost citit la Radio România, în cadrul rubricii „Viaţa cărţilor”.)