CORNEL BOTEANU

PIŢĂRĂII DIN VALEA JIULUI

La Editura Confluenţe, în anul 2008, a apărut o carte a unui deja cunoscut etnolog şi mare iubitor al tradiţiilor din Valea Jiului: Dumitru Gălăţan-Jieţ. Ea vine după alte câteva lucrări de referinţă care evocă tradiţiile acestor sate momârlăneşti şi a unui deosebit de valoros album etnografic pe care Dumitru Gălăţan Jieţ l-a scos împreună cu prietenul nostru comun, Dr. Isidor Chicet, suflet al revistei „Răstimp”: „Momârlanii din Valea Jiului”, apărut la Editura MJM, Craiova, 2007.
Cartea are o ţinută grafică deosebită, aşa cum stă bine unei asemenea lucrări de etnologie şi o „Prefaţă” pe măsură întocmită de alt iubitor al zonei, scriitorul Ioan Dan Bălan care, după ce subliniază valoarea deosebită a lucrării, concluzionează: „Sincer, ceea ce îmi place mie în mod deosebit în „piţărăi”, nu e numai frumuseţea steagurilor, a costumaţiilor, nici chiar colindatul ca atare, cel simplu, curat, direct; cel mai mult îmi place pofta cu care oamenii care „merg în piţărăi” se leagă în vorbă, de parcă nu s-ar fi văzut de un an de zile! Pe scurt oamenii satului se adună cu toţii, în mare bucurie, înaintea Crăciunului să-şi transmită cele mai frumoase, mai sănătoase gânduri, pentru sărbătoarea de Crăciun, pentru Anul Nou!”
Lucrarea începe cu un capitol numit „Generalităţi” în care se prezintă, aşa cum era de aşteptat, câteva particularităţi generale ale acestui obicei. Se face o succintă diferenţiere faţă de zonele limitrofe ale Olteniei şi o apropiere foarte interesantă de „ceata junilor”, evocată în lucrarea domnului Pr. Dr. Ilie Moise: „Confrerii carpatice de tineret – Ceata de feciori”, cu care descoperă anumite similitudini: „Folosindu-mă de excelenta lucrare a profesorului Ilie Moise: «Confrerii carpatice de tineret – Ceta de feciori», am dorit, doar, să fac o paralelă între părţile comune ale acesteia şi piţărăii din Valea Jiului, ajungând la concluzia că cele două tipuri de colindat, deşi cu nume diferite, au multe puncte de asemănare: existenţa cetei, modul de a colinda, jocul la case, darurile primite cu ocazia colindatului şi poate, cel mai asemănător lucru: steagul. Apoi este abordat obiceiul cu particularităţile lui distincte în satele: Jieţ, Cimpa, Maleia, Lunca, Taia, Slătinoara, Coasta, Livezeni, Surduc, Dâlja Mare şi Dâlja Mică şi în partea de vest a Văii Jiului. Se fixează în mod clar locul de pornire al piţărăilor din fiecare sat şi modul de desfăşurare, cu anumite particularităţi specifice explicându-se provenienţa denumirii colăceilor micuţi, „ţipăi”, care sunt prezenţi şi în strigătura cu care se îndemnau oamenii: „Hai cu noi la piţărăi / După mere şi ţipăi”.

Foarte interesantă mi s-a părut „Bătaia piţărăilor din Dealul Moşicului” care poate aduce în discuţie arhaicitatea obiceiului tocmai prin sublinierea caracterului său eroic şi magic. Aceasta ar putea explica şi prezenţa steagului care constituie de fapt esenţa obiceiului. Se subliniază câteva momente de cumpănă din existenţa obiceiului: perioada războiului şi perioada comunistă pe care însă acest obicei le-a depăşit ilustrându-şi rezistenţa în timp.
Obiceiul din satul Jieţ şi descrierea lui ocupă un loc central, satul fiind considerat „capitala piţărăilor”.
Autorul acordă o importanţă deosebită steagului pe care-l prezintă cu lux de amănunte şi cu diferenţieri specifice de la sat la sat şi în mod deosebit între zona de est şi cea de vest a Văii Jiului. Personal consider că dialogurile cu participanţii la piţărăi au un farmec aparte, dar ele trebuiau integrate, dacă era posibil, în contextul specific al fiecărei localităţi în parte.
Cele mai interesante sunt capitolele: „Despre originea piţărăilor”, „Despre semnificaţia piţărăilor” şi „Reprezintă aceştia un colind?”, capitole aflate în finalul lucrării, prin care se prefigurează câteva concluzii.
Într-adevăr merită reţinută simbolistica steagului care mai poartă şi denumirea de „buzdugan” şi dă obiceiului un caracter eroic, de provenienţă romană sau dacică. Ideea totemului reprezentat de lup şi şarpe este foarte bine argumentată: „Simbolul steagului reunea în el toate cele trei zone în care regele preot dac era stăpân şi-şi exercita autoritatea; lupul marcând teritoriul terestru, şarpele marcând teritoriul subteran şi pasărea reprezentând zona celestă. Capul de lup era prelungit cu un corp în chip de şarpe prin nişte fâşii de stofă care la bătaia vântului se umflau”.
Concluzia la care ajunge cercetătorul este aceea că, mai cu seamă steagul din Cimpa, prin capul lui în formă de măciucă şi prin simplitate ar ilustra vechiul steag dacic. În favoarea acestei idei sunt aduse şi argumente de ordin arheologic (brăţările dacice cu cap de lup şi formă de şarpe). Se subliniază de asemanea, altoirea elementului creştin, reprezentat de cruce, dar se insistă prea puţin asupra rolului magic al acestui steag. Bătaia din Dealul Moşicului sau „sămânţa” care se dă în piţărăi pot constitui adevăratele chei în descifrarea acestui caracter magic care, fără îndoială că a stat la originea unui astfel de obicei, în care se confruntă vechiul cu noul. Abia în finalul lucrării, cercetătorul Dumitru Gălăţan – Jieţ revine asupra acestei idei care constituie semnificaţia de bază a obiceiului. O face însă destul de ingenios sporind prin aceasta meritul incontestabil al lucrării: „Colindatul piţărăilor este, deci, fără îndoială legat de axul lumii cereşti şi al celei pământene, prăjina steagului reprezentând acul unei busole de orientare, ce face legătura între cele două tărâmuri. Partea de jos a acestui „ac” indică, să zicem Nordul, întunericul, iar partea de sus, indică miază-ziua, lumina. Prin ridicarea steagului cu mîinile se caută o desprindere de pământ, o desprindere de păcat, iar privirea spre zona împodobită a steagului, spre crucea din capul steagului, ne duce spre lumea speranţei, a luminii şi aceasta nu în orice zi, ci într-una anume: AJUNUL CRĂCIUNULUI.” Bibliografia destul de bogată şi, mai cu seamă, ilustrarea grafică prin fotografii alb-negru sau color de calitate sporesc valoarea acestei lucrări de referinţă pentru zonele noastre etnografice.

VIOREL PATRICHI