Dacă până în sec. XX cetăţile de la Dunăre erau sisteme de fortificaţii pentru apărarea fruntariilor ţării, în anii din urmă, mai liniştiţi aici pe malurile fluviului, cele două popoare vecine România şi Iugoslavia au construit două cetăţi ale luminii, monumente de anvergură fără precedent pe albia fluviului, de la izvoarele sale şi până la vărsare.

Prima cetate s-a hotărât să fie construită în apropiere de Drobeta Turnu-Severin, poate şi sentimental, în amintirea vestitului pod antic al arhitectului Apolodor din Damasc. Noii Apolodori au fixat locul mai sus cu 15 km, la Gura Văii - Sip, km DN 943, în zona cunoscută sub numele Porţile de Fier, pe harta navigaţiilor - cel mai primejdios loc de pe Dunăre, din cauza cataractelor (gheparduri). Problema şenalului navigabil, pusă mereu de Comisia Europeană a Dunării, s-a rezolvat abia o dată cu ridicarea barajului hidrocentralei, urmând să se creeze un lac de acumulare imens, cel mai mare din lume prin lungimea sa de peste 140 km. Dar superlativele nu se rezumă aici.

Hidrocentrala Porţile de Fier I, cu putere instalată de 2.050 MW la un debit de 8.700 mc/s şi o cădere medie de 27,17 m, este prima din Europa. Complexitatea lucrărilor cu deosebire pe malul românesc a impus tehnologii şi aplicări unice în lume. Aici s-au mişcat munţii, s-au dizlocat aşezări, s-au construit altă şosea naţională şi altă cale ferată străpungând stânci, escaladând văi, dând o nouă configuraţie acestui peisaj de munte-apă pe tot parcursul Dunării până dincolo de Orşova. Hidrocentrala, de asemenea, este o măreţie arhitectonică şi tehnologică, cu numeroase elemente originale şi spectaculoase: barajul deversor (lung de 441 m, lat de 55 m), care a zăgăzuit apele fluviului ridicându-le cu 30 m; podul de peste coronamentul barajului, care mijloceşte un nou drum european; ecluzele cu giganticele porţi şi avantposturi aval şi amonte pentru transbordarea navelor; sala turbinelor Kaplan şi întreaga încrengătură de coloşi din pântecele şi de pe terasele cetăţii. SHN Porţile de Fier I, la o simplă evaluare, este cea mai impetuoasă şi mai costisitoare lucrare din toate timpurile pentru România. Numai pe malul românesc au lucrat peste 10.000 de oameni în cei aproape 8 ani cât a durat lucrarea (1964-1972).

Hidrocentrala Porţile de Fier II, construită în anii 1977-1984, aval de prima la 80 km, constituie o nouă aventură umană pentru bararea fluviului european. Ineditul era dat de însăşi zona geografică. Aici sunt două Dunări, Dunărea Mică şi Dunărea Mare, fluviul fiind împărţit de Ostrovul Mare - cea mai mare insulă de pe Dunăre de la Baziaş la Călăraşi. S-au barat ambele braţe ale Dunării, pentru a se construi Centrala româno-iugoslavă cu cele două ecluze şi, numai pe malul românesc, barajul cu centrala de la Gogoşu.

Aceste opere grandioase au cerut însă unele sacrificii de nepovestit: strămutări de vetre, înecarea istoriei acestora, înecarea insulei Ada-Kaleh, tărâm fabulos, unic pe tot cuprinsul fluviului. Despre toate acestea generaţiile viitoare vor spune, poate, cum spunem noi, astăzi, despre Podul lui Traian, şi aşa mai departe...