Robert Şerban

Dragă nene Nichita

Cred că nu există poet român contemporan care să nu aibă o poveste cu Nichita Stănescu. Asta pentru că sunt convins că nu există poet român contemporan care să nu aibă în „cont” cel puţin o carte a lui Nichita (am să-i spun cum i se spunea). Şi chiar dacă el, poetul, a zis „nu” acelei cărţi, experienţa parcurgerii ei, a trecerii de la o pagină la alta, de la o poezie la cealaltă, ţese, totodată, şi povestea.

Pe la 11 ani eram un şcolar care scria compuneri cu succes la colegi şi la profesori. Rapid, am început să... schiţez şi poezii. Însă nu-mi plăcea defel să citesc astfel de texte. Iar în biblioteca tatălui meu se găseau, în afara romanelor pe care le citeam ca apucatul, şi cărţi de versuri. Multe. De care m-am atins cu greutate şi m-am despărţit cu uşurinţă. N-aveam timp să le descifrez. Taică-meu mă tot îndemna cu fel de fel de plachete, semnate de nume sonore sau mai puţin cunoscute mie, dar fără succes. Totuşi, m-am uitat curios la nişte desene ciudate dintr-o carte arătoasă: „Epica Magna”. Cred că am citit şi câteva rânduri. Nu mi-au plăcut, chiar dacă ştiam că autorul „e mare”. Chiar dacă era (şi) în manual.

Emil Albişor

Şi îngerii dorm…

Trec în goana chitului printre salcâmii înnebuniţi de primăvara miresmelor şi a vieţii fără de prihană spre care se îndreaptă mulţimea de bondari şi de păsări şi de miliarde de alte vietăţi. Merg în oraş părăsind câmpia moale, locul în care de-o viaţă alerg să prind înşelătoarea linie a orizontului. Miracolul oraşului este un fel de limită pe care trebuie să o ating, deşi, sincer să fiu, mă cam tem de inutilitatea gestului meu.