POETICA MIRĂRII

Starea de graţie a firii poetice este mirarea. Starea de graţie a poeziei române actuale este Nichita Stănescu. Cum s-a putut să fie? Ce mână cerească i-a mângâiat tâmpla? În faţa minunii de a exista şi de a cuvânta, ritmul mirărilor copiază naturaleţea respirării. Cu fiecare respiraţie - adâncă, irepetabilă - Nichita semna un act de naştere: zborul cuvântului întru Poezie.

Mirarea, ca funcţie a poeziei, este singura salvare de întâmplă­tor, de lumescul organic, static:

Miră-te de tot ce ţi se întâmplă

miră-te de tot ce vezi

atâta timp cât ai să te miri

eşti salvat...

Atâta îţi zic, miră-te

atâta îţi zic, urlă de durere.

Întocmai cum poetul dispune de ochi ca organ şi de vedere ca funcţie, poezia dispune de cuvânt ca organ şi de mirare ca funcţie. Ochiul reprezintă starea întocmai ca şi cuvântul. Vederea poetului, ca şi mirarea poeziei, este dinamică, negarea stării, adică nestarea. Fără vedere, ochiul este mort. Fără mirare, poezia este oarbă. Poezia este însăşi vederea poetului, prin care se afirmă realitatea lui „sunt”, adică a lui, „văd”, adică a Iui „mă mir”. Reflexivitatea mirării este o tulburătoare mişcare interioară prin care poetul conştientizează orizonturile din afară.

Mirarea este declanşată de uimire, de cuvântare, între cuvânt şi lucrul cuvântat, între „mână” şi mâna reală, între „copacul” zis şi copacul atins, mirarea este un fel de arc:

Duceam

cuvintele unuia spre celălalt

în spinare

ca pe nişte pietre negre şi

duceam mirările de la  unul

spre celălalt.

Pietre negre, funebre, pietre de moară sunt cuvintele! Prin spunere poetică, însă, mirările, întrebările, curiozitatea se amplifică. A paşte cuvintele, a le hrăni, înseamnă a paşte mirările, a le clopotniţa.

Deşi este semănată în natură, mirarea este opusă firescului. Ea se autopotentează, pe când firescul se diluează transformându-se mereu în alte forme. Firescul îmbracă formele. Mirarea îmbracă gândul. Prin mirare, ceea ce este (inclusiv Eu) se absoarbe în sine („Copacul atins de mirare s-ar trage în sine”), într-o maximă concentrare de sentimente. Firesc, superconcentrarea absoarbe lumina, similar găurilor negre. Sentimentele absorb lumina. Fiind prea pline de lumină, nu se vad vederii, sunt chiar timpul. ,,Mirarea opreşte timpul, iar firescul, dimpotrivă îl declanşează. Timpul este de fapt lumină.” Opusă mirării prin mişcare, starea firescului este centrifugă. Prin explozie, lumina se revarsă în poezie.

Sentimentele se descarcă fulgerător, consumând Universul poetic. Fiind mirare, poezia este centripetă. Simultan, ea absoarbe frumosul în necuprinsul câmp al cuvintelor.

În faţa atâtor prilejuri de a se mira, singurul sentiment care îi stă bine Poetului este durerea:

Mirată lacrimă care se ivi

înnobilând cu sine plânsu-ţi.

Prin mirare, lacrima se încarcă de sens, devine semn al interio­rului, sublimează actul plângerii. În contact cu materialitatea lumii, mirarea, poezia în sine, este o dulce durere, este chiar semnul sângelui, al groaznicei scurgeri de timp peste o insignifiantă corpo­ralitate. Metamorfozele poetului sunt terorizate de „teama" de a se suprima, de a se face nisip:

Ca să nu mă fac nisip, de mirare

piatră fiind

memoria pietrelor mi s-a dat.

Surprins de căderea sa în lume, de rânduielile, formele şi constrângerile lumii materiale, poetul se caută în amintire, în dincolo de naştere. Zbaterea sa nu urmăreşte trecerea în luciditate, într-o ordine exactă a gândurilor, pentru că, în fond, mirarea este visătoare, este o amplificare a necunoscutului, a lui nu-se-stie. Universul poetic începe din interior (poate chiar din durere), de aproape, pentru a se îndepărta cu fiecare mirare, într-un zbor continuu:

Numai păsările, lovându-se foarte mirate

în noi îşi revărsau zborul.

Poetul cade printre destine şi se-ntreabă, şi se miră, urcând şi coborând pe drumul fantasticului crucea uriaşă a cuvintelor. Pentru el, moartea este firească, numai mirarea morţii este nefirească. Ce linişte crudă şi cât de ascuţită-i lumina!

Viorel Ionel