OMUL - FANTĂ

E de crezut că toţi aceşti ani de după şi de după ar însemna pentru Nichita Stănescu o clipă, o zi sau acelaşi Azi. Sau că „mirarea opreşte timpul” şi de neschimbat în sinea sa e poetul. Şi totuşi, ar mai reuşi el să fie o sărbătoare continuă (cum spune Doman)? Dar ceilalţi, ar mai fi buluc peste poet, ar mai vibra chitările şi băieţii noi de cartier pe versurile lui? Dar guvernul, politicienii şi alţi neofiţi l-ar mai gratula şi ei pe zeul blond?

Mira-m-aş şi am cui să spui, pentru că Nichita nu poate să rămână sub dărâmătura întrebărilor. Ar fi o poezie continuă. Sărbătoare continuă poate că nu ar mai fi, însă din pricina celorlalţi, acum în libertate mulţi fiind încă arcuncaţi pe alte valuri, pe alte maluri, tentaţiile şi debusolările sunt multe, vedetele sunt cele efemere, oricum un Nichita este şi Azi excepţia. În fostul regim a fost ceva mai simplu pentru cei înţelepţi. Răul te îndârjeşte. Dându-ne seama că nu putem ieşi din ţarc, visam atunci că putem ieşi, iar visul a devenit realitatea scrisului. Cei mai tari de înger au învins toate graniţele, dovadă  excelenţa operelor lor. Nichita însă era excepţia. „Era o invenţie neaşteptată a naturii”, spunea Lucian Raicu. Era fenomenul. „A fi înlăuntrul fenomenelor, mereu înlăuntrul fenomenelor”, până a devenit el însuşi. Poetul, Omul-fantă, Omul-spectacol, Zeul blond, Daimonul, Îngerul, un revelat pluriform tocmai în acea vreme ordonată rigid şi stupid politic, tocmai pentru a ne bucura şi noi, boematic - poeţi şi pictori, chitarişti până la elevi şi academicieni etcaetera. Nichita a fost singurul poet din România comunistă care i-a „şoimănit” (în limbaj mitic, „zăpăcit”) până şi pe scrobiţii activişti ai unicului partid. Nu că i-ar fi înţeles poezia cu „Şi-am zis verde de albastru / Mă doare un cal măiastru”, adică aceea mai ludic fără ţintă. „Omul-fantă azvârle mari piramide de vid / peste mari deşerturi […]. El mănâncă o frunză / dar o mănâncă pe dinăuntru…”.

Nichita era spiritualmente un anume fenomen iar un fenomen ca Nichita nu a fost şi încă nu se vede nici pe alte meridiane. Iar noi trebuie să ne mândrim fie şi patriotic (el chiar era un mare patriot şi nu doar poetic) pentru că fenomenul Nichita este strict românesc, întruchipând (fie şi oximoronic) spiritul eminescian şi pe cel caragialian, nu întâmplător poetul având cult pentru cele două genii antipodice. De aceea el iubea şi era iubit spectaculos. Erau spectaculoase şi cărţile sale. Rostirea sa era spectaculoasă, era rostogolitoare: împingea cuvinte ca pe nişte pietroaie, le rupea în silabe, le răstea sau le mângâia, apoi le zbura cu lacrimi cu tot. Pentru a ajunge la a fi el însuşi un geniu, Nichita Stănescu nici nu s-a grăbit, nici nu a întârziat. A citit cărţile fundamentale, colocvia mereu cu prieteni, cu tineri, cu oricine, avea memorie, avea talent, dar pe deasupra deasuprelor ca şi pe dedesubtul dedesubturilor avea harul revelaţiei şi al manifestării revelaţiei, din ce în ce mai spontaneu şi epifaneu. Astfel scria, dicta, dialoga, fermeca, polariza şi se bucura. Era ca Universul în expansiune şi tot aşa se aduna şi se cobora pentru a ridica şi pe cei din jur, pentru a se bucura şi el. Pentru că nu-i plăcea singurătatea. Nu-i plăcea nici unicitatea, nici originalitatea cu tot dinadinsul. Poezia lui Nichita Stănescu se înmulţea insolit din propriile-i seminţe, după ce primele erau alese dintr-o mereu gravidă clepsidră în care Dumnezeu vărsa nisipeşte din cele ce sunt şi din cele ce nu sunt, poetul alegându-le cu ochiul său şi după cum era sufletul său, dar şi după cum îl vedea steaua Canopus, sau calul, iarba, după cum îl vedeau lucrurile („Retina Omului-fantă e lipită / de retina lucrurilor”), sau după cum îl vedea el pe celălalt, în poeziile sale, zise ocazionale, el fiind şi în ceilalţi poate tocmai când ceilalţi erau în afara lor. „El era în mine şi eu eram în afara mea”, spunea Fericitul Augustin când încă nu devenise Preafericitul. Nichita Stănescu era fericit şi când nu era, ştiind că o să fie. În rest, era şi el un om înalt, blond, se îndrăgostea frumos, iubea, minţea frumos, era gras, îşi rupea o mână, un picior, îşi rupea din ficat, el sieşi vulturul şi vulturologul. Însă şi aşa avea mereu ceva în plus faţă de ceilalţi.

Nichita Azi? Şi acum este cel mai citit dintre poeţi. De la elevi la academicieni, de la părinţi înapoi la copii şi este cel mai abordat de critica literară şi cel mai tradus.

Nichita Azi, precum semna sine die, nu poate fi decât prezent şi tot mai prezent va fi („există numai ce va fi”), pe de o parte prin opera sa capodoperă, pe de alta, prin chiar lipsa lui – o fenomenală prezenţă. Nu-i un paradox, (deşi el iubea paradoxul), cât timp un fenomen nu poate fi înlocuit de alt fenomen.

Iar din partea noastră, a celor care l-au cunoscut „viu, pipăibil”, este firesc să-l ţinem minte. „Nu ţin minte decât întâmplări”, spunea acelaşi.

Întâmplarea că l-am cunoscut pe Nichita este şi cuprinsul revistei noastre.

Ileana Roman