Poezii
Poeziile publicate în acest număr, aproape toate inedite, sunt dictate şi dedicate de Nichita Stănescu la întâlnirile sale cu severinenii în 11-14 mai 1981. ultimele două sunt din 11 decembrie 1983. Cu numai câteva excepţii, sunt semnate Nichita Azi.
Nichita Stănescu
PRIMĂVARA
Azi mă gândesc cu gândul lui Alecsandri
La primăverile ce vor veni
Iar verbele mi-s toate ciocârlii
Şi substantivele copii
De mă răsfăţ în limba cea bună
Numită în latină şi română
De zic cuvântul cal şi el apare
De zic de piatră c-ar putea să zboare
De zic de mine mai nimic
Şi zid mă fac care-l ridic.
Notă :
Poezia Primăvara, scrisă în ziua de 14 mai 1981 şi dată lui Ion Şerban Drincea pentru a fi publicată în ziarul „Viitorul”,a fost respinsă de conducerea ziarului respectiv. A apărut în săptămânalul Radical nr. 862 din 4 aprilie 2002.
Către Victoria Hioară
Visam că alergam doar pe spinări de păsări
Care pluteau prin aerul celest
Visam că mă-nverzisem peste zărzări
Şi că mutam din loc timpul acest.
Eu te văzusem, vulpe argintie,
Cum treci printre zăpadă, fulguită
În cea mai grea secundă şi târzie
A serii înnegrită
Şi mai văzusem tot ce am văzut
Şi m-am uitat cu ochi deschişi
Până cu ochii am putut
Şi sânge-am dat de pe irişi.
Către Emilian
Azi m-am trezit bogat
mi s-au promis bani grei şi de argint
crezându-se că am vre-un Iisus
pe care aş putea să-l vând.
Unul mi-a dat chiar 30 de dănari
altul mi-a dat o sticlă
prin care doar Ulişii cei hoinari
prin inimă mi se periplă.
l-aş fi vândut, dar nu-l aveam
de-aceea gâtul meu mai scoate cântec
eu nu m-am spânzurat de ram
doar mama m-a ţinut în pântec.
N-aveam Iisus
cum m-au turnat
în 30 de arginţi
de-aceea-s simplu împărat
peste cuvintele ce-mi ies din minţi.
Către Iulian Novăcescu
Azi avem doar îngeri de mâncare
spintecaţi doar din visare
înecaţi în apa mare
cea nebăutoare.
Avem aer bun şi sus
pentru respirare
cuie de din palma lui Iisus
pe crucificare.
Şi avem şi mame plânse
care ne jelesc
pângărite şi seduse
de ce-i pământesc.
Către Romulus Cojocaru
Voi omoplaţi şi voi plămâni
voi aripe nedezvoltate
cu care cerul l-am bate
ca vulturii golaşi şi spâni.
Ce înălţimi ameţitoare
s-au rezumat în pieptul nostru
e cerul tot o coastă ce ne doare
de nu-i mai ştim nici rostul.
Abia descălecaţi de peste nouri
cum alţii de pe cai
stârnind cu mersul nostru doar ecouri
un fel de haide, hai.
De-aceea şchiopătam puţin
cei traşi dintr-o descălecare
şi nu putem să nici murim
nici înecaţi în zare.
Mi-a părut mie, sau mă minţeai
că pe raza ascuţită a privirii tale
dansa un altfel de rai
tras de nourii în rotocoale.
Mi s-a părut sau tu mă minţeai
că vederea venise să te vadă pe tine
că domnişoara Lorelei
schia pe vederea ta vertebre alpine.
Mi s-a părut mie, ori mă minţeai
cum că ea te-ar fi sărutat chiar pe pleoape
şi-abia după aceea Lorelei
s-a azvârlit în ape.
Mi s-a părut mie, ori mă minţeai?
Către Romulus Cojocaru
Mi se rupsese cerul la mijloc c-un vultur
prin care toate stelele se scutur.
Mi se rupsese Dunărea în două
de-un răsărit de lună nouă
şi mă dureau strămoşii din morminte
mai rău decât te doare-n maxilar un dinte
şi apuneam pe câmpuri cu ninsori
şi răsăream cu ploaia, uneori.
Duce-m-aş şi face-m-aş
cal de trupă nărăvaş
dar mai bine sta-m-aş locului
cum turla bisericii
în verdeaţa ferigii
în tăcerea de cuvinte
unde nu avem morminte
şi nici groapă, nici strămoşi
ci doar verbe, verbe, verbe.
Către Nicolae Jinga
De sete leul iar bău nisip.
O, tu Fata Morgana
un faraon fără de chip
se-mpreunase cu Ileana Cosânzeana.
Şi ea stătea plângând şi gravidă
când eu jeleam de dorul ei
că naşte-va o piramidă
şi-un trunchi de crivăţ, retevei.
Mai bine-i bat cu dalta-n piatră eu pe lei
în basoreliefuri
şi duce-m-oi la val, ehei,
să mă îmbăt cu înecarea-n chefuri.
Către Gheorghe Marin
Simţeam că iar mă ocoleşte un pârâu
simţeam din nou Carpaţii ca un brâu
simţeam că pasărea ce zboară
mi se-aduna la subsoară.
Apoi n-am mai simţit nimic
eram pe câmp un simplu scit
şi din pământ făceam borcane
să beau o apă din oceane.
O, du-te-te şi geme-le
de toate săgeţile
de mine mai lipseşte-te
de soare mai apune-te.
Către Ileana Calinovici
Se înnpotase pe sub cântecul de ciocârlie
iar tu, în cerurile de pe sus, Ilie
mai răzbunai o ploaie cu un fulger
ştiindu-mă că sânger.
Femeie dulce şi aleasă
ce nu mi-ai fost să-mi fii mireasă
te strânge tu în tot cântecul tău
cum din singurătate eu
mă strâng dintr-un ecou.
Hai, şchioapătă puţin de dragul meu
ajută-l pe beteagul cel de soare să răsară
tu, primăvară,
tu, după ploaie deasă, curcubeu
dezvaţă-mă de faptul că am fost născut
dă-mi arme şi dă-mi cai
doar prin surâsul tău eu voi fi ştiut
pe cine să-l omor
pe cine să îl tai.
Către Monique
Era daimonul meu copil
în luna lui April
trăgea de mine înspre Mai
ca să te văd pre când erai
frumoasă dulce şi femeie
şi foarte foarte blondă
în lumea ce scânteie
cu steaua vagabondă.
Eu te-am văzut ca să te uit
şi numele încerc ca să ţi-l şterg
din lumea razelor ce le ascult
din ce în ce mai neîntreg
ţi-aş pune-o umbră de la floare
pe tandră tâmpla vieţii tale
şi te-aş fura în sus spre stele
cum o orbire.
Monique
Înzdrăveneai şi morţii din morminte
trecând cu şoldul lângă ei
iar capul tău era un dinte
care muşca strămoşii mei.
Frumoasă ce erai cădea din zbor
tot omul cel nezburător
Şi vulturul şi pasărea
Şi para şi şi zarzăra.
Către Ileana Roman
Venise dânsa castanie
cu fulgerul cusut în ie
pământu-n dreapta se-apleca
când cu piciorul drept călca
pământu-n stânga se urca
când cu piciorul stâng îl căţăra.
Era ea toată precum vinul
pe care l-a băut streinul
de-l mai pândesc şi-acum c-un arc
săgeata-n tâmplă să i-o trag.
Puse-şi mâna pe muiere
streine făr’ de avere
şi pe ţâţe puse-şi mâna.
Te blestem să te strivească luna
să-ţi rămână numai ochiul
în balta ce plânge
ca să-ţi vezi doar dedeochiul
pe mă-ta că plânge
ce-a născut din ea doar apă
în care brazdă nu se mai sapă
în care nu-nfigi porumb
şi nici un cuvânt în gând.
O Cosânzeană către Ileana
de Nichita
Un iepure de cal am vrut să fiu
O iarbă de la umbra de stejar
Pământul cel pe care-l ar
Sunt stelele de mai târziu.
Mi-e ochiul meu un plug, vederea
O simplă zăpuşeală
Când îmi călca pe verb muierea
Însărcinată şi totală
De se îngălbenise câmpul
Cu porumb şi cu şi grâu
Iar dunărea era pârâu
Iar eu eram şi nu eram
Atunci când într-o vorbă te schimbam.
Către Ileana Calinovici
De atât de cântec mult se mai slăbeau
în zbor păsările care mai zburau
frunza care umbră mai dădea
pe sânul lui maică-mea.
Mi se subţiau şi morţii
de cântarea cea prelungă
care-o trase-n zaruri sorţii
Cezar odihnind pe luncă.
Mai murea câte-un popor
la latini era decor.
Mai murea câte un corb
aerul când i-l absorb
iară tu mă cânţi pe mine
de parc-aş avea şi minte
şi strămoşi duşi în morminte.
Către Monique
Cu drag te-aş îneca în Dunăre
te-aş sufoca, te-aş face violetă
privirea mea era egretă
în apa tulbure
care erai tu toată
nevastă niciodată
amantă niciodată
ci doar o înecată
în sufletul meu dus
pe crucile de sus.
Către Gheorghe Marin
Până la ploaie lupii încă vor puţi
la subţiori sălbatici
până la ploaie câmpul tot va fi tot gri
văzut de ochii mei apatici.
Dar eu mă jur pe Dumnezeu
că va ploua la noi în ţară
că vom avea un curcubeu
pentru a zecea oară
că vom găsi comori de oase
ascunse-n rădăcina lui
care pe ceruri se curbase
de clarul al pământului
că de săpăm, în jos găsim
chiar centrul globului
pe care îl trăim şi îl murim
pe care îl trăim şi îl murim
pe care îl trăim şi îl murim
Către Ileana
Trecuse steaua cea apăsătoare
spre orizonturi către mare
de peştii se zvârleau din valuri
bisericile din altaruri
un ochi mai rămânea deschis
într-o caisă de dintr-un cais
şi într-o prună dintr-un prun
şi mă priveau nebun, nebun.
Mă înverzisem tot, mă împlantasem
de tot ce am văzut şi mă mirasem
Piciorul care-l merg e-o rădăcină
pământule, curvă divină!
Către Vasile Pârvănescu
Se afânară stelele pe cer
când mie mi-era frig şi foarte ger
şi şi leoaica mă lingea
pe mânuri doar cu limba sa.
De foame eu mâncam cu ochii dulci
doar stelele de din departe
castelele pline cu duci
îmi semănau a moarte.
Mâncam doar raza din lumină
încoronat şi stând pe cal
către priveliştea divină
de dealul-val, de dealul val.
12 mai 1981
Către Ileana Roman
Să-nveţi pasărea să-noate
nu se poate, nu se poate.
Să-nveţi muntele să ouă
Ţi-ai frânge ziua în două.
Ci tu să mă-nveţi să merg şi să
mă-nveţi
pe la glezne-ai pune roţi
un soare la hotentoţi
blândă lună pe la hoţi.
Să-nveţi pasărea să-noate
nu se poate, nu se poate.
Către Mihai Buracu
Aerul se îngroşase şi era pământ
râuri, păsările ce mai sânt
orice piatră pe sub talpa mea de călător
îmi părea că are aripi şi e-n zbor.
Am murit şi eu la Mehedinţi
mai văzând o mamă din părinţi
mai văzând un vers care aleargă
peste viaţa mea cea toată.
Către Mihai Antonescu al II-lea
O, te-aş fi şi jupuit
de privirea ce-ai privit
de mormântul ce-l lăsai
pe când mai mergeai.
Hai descalecă de rază
precum au descălecat
muntele cel rupt Carpat
România cea vitează
a stat şi-a stat şi-a stat
până îşi făcură stat
câmp cu iarbă cum e geana
şi Ileana Cosânzeana.
Către Ionica Mazilu
Erai atâta de frumoasă
ca umbra care-o lasă un cal fugind
pe tot ce trece şi se lasă
trăit murind trăit murind.
Atât de graţioasă tu
erai ca umbra genei mamei mele
când îl vedea pe fiu-su
izbit în tâmplă doar cu stele
şi sângerând cu curcubee
cu tot ce este şi nu e e.
Ultimele…
Domnului Rotaru
Tragică durere dor de nedescris
de un drag de stâncă
plânsu-mi-s.
O, tu sunet dulce
rupt din alte cărţi
ca şi cum Neculce
ar zidi cetăţi.
De drag de Rotaru
fără osii scriu
este în zadaru'
cărui îi sunt fiu
de înalţ drapele
numai pentru verb
pe zăpada neagră
când aleargă-un cerb
plecat dintre ele
plecat dintre ele
plecat dintre ele
Nichita
11 decembrie 1983
Către părintele Pufan
Să ningă peste noi cu miei doar astăzi
Să ningă inima din noi
Noi niciodată nu am fost noroi
O spun şi mieii care ning pe noi
O, dulce, mult prea dulce tu, fecioară,
Care mi l-ai făcut pe Iezus chiar din flori
Ce zici că ninge mieii peste noi
Ce zici că ninge mieii peste seară
Şi pe zăpadă că noi ningem amândoi...
Nichita
Azi, de nuntă, 11 decembrie 1983