Către Romulus Cojocaru

Voi omoplaţi şi voi plămâni

voi aripe nedezvoltate

cu care cerul l-am bate

ca vulturii golaşi şi spâni.

Ce înălţimi ameţitoare

s-au rezumat în pieptul nostru

e cerul tot o coastă ce ne doare

de nu-i mai ştim nici rostul.

Abia descălecaţi de peste nouri

cum alţii de pe cai

stârnind cu mersul nostru doar ecouri

un fel de haide, hai.

De-aceea şchiopătam puţin

cei traşi dintr-o descălecare

şi nu putem să nici murim

nici înecaţi în zare.

Mi-a părut mie, sau mă minţeai

că pe raza ascuţită a privirii tale

dansa un altfel de rai

tras de nourii în rotocoale.

Mi s-a părut sau tu mă minţeai

că vederea venise să te vadă pe tine

că domnişoara Lorelei

schia pe vederea ta vertebre alpine.

Mi s-a părut mie, ori mă minţeai

cum că ea te-ar fi sărutat chiar pe pleoape

şi-abia după aceea Lorelei

s-a azvârlit în ape.

Mi s-a părut mie, ori mă minţeai?

Către Romulus Cojocaru

Mi se rupsese cerul la mijloc c-un vultur

prin care toate stelele se scutur.

Mi se rupsese Dunărea în două

de-un răsărit de lună nouă

şi mă dureau strămoşii din morminte

mai rău decât te doare-n maxilar un dinte

şi apuneam pe câmpuri cu ninsori

şi răsăream cu ploaia, uneori.

Duce-m-aş şi face-m-aş

cal de trupă nărăvaş

dar mai bine sta-m-aş locului

cum turla bisericii

în verdeaţa ferigii

în tăcerea de cuvinte

unde nu avem morminte

şi nici groapă, nici strămoşi

ci doar verbe, verbe, verbe.

Către Nicolae Jinga

De sete leul iar bău nisip.

O, tu Fata Morgana

un faraon fără de chip

se-mpreunase cu Ileana Cosânzeana.

Şi ea stătea plângând şi gravidă

când eu jeleam de dorul ei

că naşte-va o piramidă

şi-un trunchi de crivăţ, retevei.

Mai bine-i bat cu dalta-n piatră eu pe lei

în basoreliefuri

şi duce-m-oi la val, ehei,

să mă îmbăt cu înecarea-n chefuri.

Către Gheorghe Marin

Simţeam că iar mă ocoleşte un pârâu

simţeam din nou Carpaţii ca un brâu

simţeam că pasărea ce zboară

mi se-aduna la subsoară.

Apoi n-am mai simţit nimic

eram pe câmp un simplu scit

şi din pământ făceam borcane

să beau o apă din oceane.

O, du-te-te şi geme-le

de toate săgeţile

de mine mai lipseşte-te

de soare mai apune-te.

Către Ileana Calinovici

Se înnpotase pe sub cântecul de ciocârlie

iar tu, în cerurile de pe sus, Ilie

mai răzbunai o ploaie cu un fulger

ştiindu-mă că sânger.

Femeie dulce şi aleasă

ce nu mi-ai fost să-mi fii mireasă

te strânge tu în tot cântecul tău

cum din singurătate eu

mă strâng dintr-un ecou.

Hai, şchioapătă puţin de dragul meu

ajută-l pe beteagul cel de soare să răsară

tu, primăvară,

tu, după ploaie deasă, curcubeu

dezvaţă-mă de faptul că am fost născut

dă-mi arme şi dă-mi cai

doar prin surâsul tău eu voi fi ştiut

pe cine să-l omor

pe cine să îl tai.

Către Monique

Era daimonul meu copil

în luna lui April

trăgea de mine înspre Mai

ca să te văd pre când erai

frumoasă dulce şi femeie

şi foarte foarte blondă

în lumea ce scânteie

cu steaua vagabondă.

Eu te-am văzut ca să te uit

şi numele încerc ca să ţi-l şterg

din lumea razelor ce le ascult

din ce în ce mai neîntreg

ţi-aş pune-o umbră de la floare

pe tandră tâmpla vieţii tale

şi te-aş fura în sus spre stele

cum o orbire.

Monique

Înzdrăveneai şi morţii din morminte

trecând cu şoldul lângă ei

iar capul tău era un dinte

care muşca strămoşii mei.

Frumoasă ce erai cădea din zbor

tot omul cel nezburător

Şi vulturul şi pasărea

Şi para şi şi zarzăra.

Către Ileana Roman

Venise dânsa castanie

cu fulgerul cusut în ie

pământu-n dreapta se-apleca

când cu piciorul drept călca

pământu-n stânga se urca

când cu piciorul stâng îl căţăra.

Era ea toată precum vinul

pe care l-a băut streinul

de-l mai pândesc şi-acum c-un arc

săgeata-n tâmplă să i-o trag.

Puse-şi mâna pe muiere

streine făr’ de avere

şi pe ţâţe puse-şi mâna.

Te blestem să te strivească luna

să-ţi rămână numai ochiul

în balta ce plânge

ca să-ţi vezi doar dedeochiul

pe mă-ta că plânge

ce-a născut din ea doar apă

în care brazdă nu se mai sapă

în care nu-nfigi porumb

şi nici un cuvânt în gând.

O Cosânzeană către Ileana

de Nichita

Un iepure de cal am vrut să fiu

O iarbă de la umbra de stejar

Pământul cel pe care-l ar

Sunt stelele de mai târziu.

Mi-e ochiul meu un plug, vederea

O simplă zăpuşeală

Când îmi călca pe verb muierea

Însărcinată şi totală

De se îngălbenise câmpul

Cu porumb şi cu şi grâu

Iar dunărea era pârâu

Iar eu eram şi nu eram

Atunci când într-o vorbă te schimbam.

Către Ileana Calinovici

De atât de cântec mult se mai slăbeau

în zbor păsările care mai zburau

frunza care umbră mai dădea

pe sânul lui maică-mea.

Mi se subţiau şi morţii

de cântarea cea prelungă

care-o trase-n zaruri sorţii

Cezar odihnind pe luncă.

Mai murea câte-un popor

la latini era decor.

Mai murea câte un corb

aerul când i-l absorb

iară tu mă cânţi pe mine

de parc-aş avea şi minte

şi strămoşi duşi în morminte.

Către Monique

Cu drag te-aş îneca în Dunăre

te-aş sufoca, te-aş face violetă

privirea mea era egretă

în apa tulbure

care erai tu toată

nevastă niciodată

amantă niciodată

ci doar o înecată

în sufletul meu dus

pe crucile de sus.

Către Gheorghe Marin

Până la ploaie lupii încă vor puţi

la subţiori sălbatici

până la ploaie câmpul tot va fi tot gri

văzut de ochii mei apatici.

Dar eu mă jur pe Dumnezeu

că va ploua la noi în ţară

că vom avea un curcubeu

pentru a zecea oară

că vom găsi comori de oase

ascunse-n rădăcina lui

care pe ceruri se curbase

de clarul al pământului

că de săpăm, în jos găsim

chiar centrul globului

pe care îl trăim şi îl murim

pe care îl trăim şi îl murim

pe care îl trăim şi îl murim

Către Ileana

Trecuse steaua cea apăsătoare

spre orizonturi către mare

de peştii se zvârleau din valuri

bisericile din altaruri

un ochi mai rămânea deschis

într-o caisă de dintr-un cais

şi într-o prună dintr-un prun

şi mă priveau nebun, nebun.

Mă înverzisem tot, mă împlantasem

de tot ce am văzut şi mă mirasem

Piciorul care-l merg e-o rădăcină

pământule, curvă divină!

Către Vasile Pârvănescu

Se afânară stelele pe cer

când mie mi-era frig şi foarte ger

şi şi leoaica mă lingea

pe mânuri doar cu limba sa.

De foame eu mâncam cu ochii dulci

doar stelele de din departe

castelele pline cu duci

îmi semănau a moarte.

Mâncam doar raza din lumină

încoronat şi stând pe cal

către priveliştea divină

de dealul-val, de dealul val.

12 mai 1981