Emil Albişor

Şi îngerii dorm…

Trec în goana chitului printre salcâmii înnebuniţi de primăvara miresmelor şi a vieţii fără de prihană spre care se îndreaptă mulţimea de bondari şi de păsări şi de miliarde de alte vietăţi. Merg în oraş părăsind câmpia moale, locul în care de-o viaţă alerg să prind înşelătoarea linie a orizontului. Miracolul oraşului este un fel de limită pe care trebuie să o ating, deşi, sincer să fiu, mă cam tem de inutilitatea gestului meu.

M-am plimbat atâta vreme din şcoală în şcoală, din loc în loc încât cele mai „frumoase” amintiri din ceea ce a s-a conturat a fi pentru mine afurisitul de oraş sunt legate de îndelungile urecheli luate de la diverşi profesori care ambiţionau să creadă că ei şi numai ei sunt legitimii stăpâni ai afurisitelor de şiruri pe care le alcătuiau neostoitele gâze cu trupul cuprins între liniuţă, bastonaş şi aberante ovale ce nu vroiau să-mi dăruiască, sub nici o formă, rotunjimea lor uitată în perfecţiunile imposibilelor caligrafii.

De ce trebuia să părăsesc imensitatea câmpului?

Memoria îmi joacă feste. Poate era 1983 sau poate...

Îmi amintesc foarte exact pletele prietenului meu poetul Dan Bosoancă. Mergeam spre Severin să ne întâlnim cu „îngerul poeziei româneşti” cum obişnuiam să-i spunem poetului nepereche Nichita Stănescu.

Vroisem să-l primim în Vânju Mare, să-l plimbăm prin Pădurea Mărgăritarul, să-l ducem în vie apoi în cramă. Bunul nostru prieten Isuf, directorul cramei, era entuziasmat de o asemenea iniţiativă. Se pregătise regeşte aşa că noi trebuia să confirmăm aducerea lui Nichita. Până şi tovarăşii de la propagandă se arătaseră încântaţi de idee.

Toate bune şi frumoase, gloria ne aştepta la fiecare colţ de stradă!

Ne urcasem în autobuz - chitul pătimirilor noastre - şi plecasem în prospectare la Severin. Dan se lăuda că discutase el cu doamna Ileana câte cele şi venirea lui Nichita era certă. Precaut din fire sunasem şefii mei de la cultură care, paradoxal, nu ştiau nimic.

Eram oarecum descumpănit aşa cum descumpănit am fost ori de câte ori am călcat hotarele oraşului. Aveam încredere în prietenul meu Dan Bosoancă. Împreună cu Eugen Măicăneanu şi Constantin Stana reuşisem să adunăm în jurul clubului Casei de Cultură 14-15 intelectuali, profesori, ingineri, ofiţeri, pictori, simpli iubitori de poezie. Convenisem ca în fiecare joi să ne adunăm sub genericul „Cenaclul Prima Verba”. Aveam un sprijin deosebit în studioul local de radiodifuziune unde Aristică Coliţă era redactor şef, director şi redactor deopotrivă. Colaboram la tot felul de reviste şi aveam rubrici permanente la Radio Craiova. Eram o forţă culturală cum ar veni vorba aşa că, în inocenţa noastră paradisiacă ne închipuiam că „Îngerul” nu poate pogorî decât pe vastul şi diafanul nostru teritoriu. Dan era cel mai entuziasmat. De o săptămână îşi purta diplomatul cu mândria ţăranului care-şi scoate vitele la preumblare prin buricul târgului. Din când în când îl deschidea. Vraful de manuscrise se lăbărţa pe birou.

- Bătrâne, ce citesc? Îţi dai seama? Poeziile mele vor fi ascultate de Nichita!...

Dan era un copil mare. Ne cunoscusem după ce terminasem aventura studiilor în filosofie şi, plin de entuziasm, vezi doamne, eram unul dintre puţinii licenţiaţi în filosofie din zona noastră la vremea respectivă, tăbărâsem eu, cel sfâşiat de întrebări şi de nerăspunsuri, să îi învăţ pe alţii cum se construieşte cheia de boltă a edificiului dumnezeiesc numit om.

Ifosele îmi trecuseră repede deoarece pentru Inspectoratul şcolar studiile mele nu reprezentau decât un petic de hârtie iar petecele de hârtie nesusţinute de un tovarăş bine situat valorau şi atunci, ca şi acum, foarte puţin. Despre om, ce să mai vorbim! Fusesem repartizat într-o comună de câmp, mai aproape de casă, vorba tovarăşului inspector şef, la o şcoală cu zece clase unde preopinenţii mei, elevii cei deştepţi ai mămicii şi ai tăticului ce nu se învredniciseră a lua examenul de intrare în liceu era musai să termine zece clase. Dumnealor erau dornici să înveţe orice numai „prostiile” lui Democrit şi ale Stagiritului nu. Apoi…cine mama lui proces verbal mai erau şi ăştia? Vorba secretarului cu propaganda:

- Tovarăşul profesor, lasă domnule copii să-şi vadă de ale lor. Noi avem sarcină să facem o brigadă, un spectacol, ceva mobilizator iar dumneata ai talent domne, talent cu carul.

Cu carul, cu căruţa sau cu teleguţa fapt este că am aterizat repede „în cultură” la Vânju Mare şi asta după ce o elevă mucalită, purtătoare de fustiţă scurtă m-a întrebat într-o dimineaţă senină de mai la ce echipă de fotbal joacă dumnealui Descartes. Pentru că nu am ştiut să răspund am fost trecut pe lista profilor de care trebuie să te fereşti.  Nu ştiam să joc fotbal, citeam versuri din nişte cărţi destul de suspecte semnate Blaga, Emil Botta sau Nichita Stănescu. În plus mă lăudam cui avea timp să mă asculte că îl zărisem cu câţiva ani în urmă pe Nichita în Aula Mare a Facultăţii de Drept unde vorbea studenţilor de la Filosofie despre tot felul de semne şi noduri. Unul dintre colegii mei îndrăznise să-l întrebe ce părere are despre filosofie, despre retorică şi utilitatea ei într-un discurs polisemantic. Toţi avusesem senzaţia că respectivul coleg îi întinsese o cursă.

Nichita a zâmbit. S-a ridicat de pe scaun. Înalt, masiv, cu părul vâlvoi. Era îmbrăcat cu o pereche de pantaloni gri şi un flanel de culoare închisă, cred că un albastru foarte închis. Faţa îi strălucea de bucurie. A început să vorbească. Frazele se înlănţuiau cauzal. Ideile erau perfect stăpânite, excursul în filosofia lui Hegel mi s-a părut, pentru prima dată un poem minunat.

A încheiat după o oră de metafore azvârlite în stânga şi în dreapta cuprinzând întreaga aulă între braţele lui larg deschise:

„Regret că nu am avut timp să studiez retorica, data viitoare voi veni pregătit.”

Aula a încremenit. Minute lungi tăcerea a curs peste noi ca o smoală grea. Chipul lui Nichita părea a fi chipul unui înger răstignit în mijlocul unei mulţimi alcătuită din nenumăraţi Toma Necredinciosul.

Aveam, deci, datoria să-mi spăl impertinenţa studenţiei primindu-l la…Vânju Mare.

Probabil şi asta era o imensă impertinenţă de vreme ce, la Severin mi s-a spus limpede că nu e cazul, că nu se ştie dacă tov. Stănescu va vizita judeţul nostru aşa că…

Cel mai dezamăgit a fost Dan.

- Îi reclam, bătrâne, îi reclam. La Europa Liberă scriu!

Credea cu tărie în cuvintele distinsei poete Ileana Roman cea care era iniţiatoarea şi realizatoarea minunii coborârii îngerului pe malul Dunării.  Eu am plecat la Vânju, el a rămas.

Seara, târziu după ora opt a sunat telefonul:

- Bătrâne, mâine la ora opt să fii în Severin.

- Păi…

- Nici un păi, iei bidoanele şi, la ora opt te aştept în faţa Hotelului partidului. Ştii tu unde, chiar sub tei.  Acolo suntem cazaţi. Nichita e în formă. Trebuie să-l vezi!

- Nu pot să vin. – am încercat eu să-i pun prietenului meu beţe în roate, deşi, pentru Nichita chiar în clipa aceia m-aş fi suit în autobuz dacă la ora respectivă ar mai fi trecut vreunul prin Vânju Mare.

- Nici să nu te gândeşti. La ora şase pleci, la şapte te aştept cu amândouă bidoanele.

Bidoanele erau două burdufuri din plastic. În fiecare încăpeau câte 25 de litri. Prietenul nostru Isuf le umpluse cu grijă. În unul era vin alb în celălalt cabernet de Vânju Mare.

În noaptea ceia m-am foit îndelung. Am fumat două pachete de ţigări citind cu nesaţ tot ce aveam de Nichita prin bibliotecă.

Oricum, dimineaţa, la oara cinci,  Nea Raghe, administratorul Casei de Cultură şi şeful tarafului, conştiincios ca de obicei a venit să mă ducă „în vale” la staţia de autobuz. Bidoanele erau prea grele pentru un singur om.

Domn Director, merg şi eu la Severin că nu le puteţi duce.

Zis şi făcut. Oferta lui s-a dovedit inspirată. Avea o groază de cunoştinţe care ne-au cărat bidoanele din autogară până la Hotelul partidului, actualul Hotel Severin.

Tot drumul am rememorat fragmente din poeziile lui Nichita. Am încercat să mi-l închipui cum arată în posturi comune: la masă, pe stradă, printre oameni, vroiam astfel să şterg  din memoria mea imaginea aceia teribilă a nepământeanului care cuprinsese între braţele lui întreaga Aulă a facultăţii de Drept. Nu reuşeam să-i văd decât braţele şi faţa, fruntea era acoperită de două şuviţe mari de păr grizonat.

- Tov. Director, acum ce facem?

Habar nu aveam ce trebuie să facem. Până la urmă tot el m-a salvat. A pus bidoanele sub pomul de la intrare, le-a acoperit cu Sânteia şi, ca orice ţăran venit la oraş, s-a aşezat, şi-a scos pălăria de fetru şi a început să-i şteargă janţurile cu batista.

- Eu aştept aici până ce mata te uiţi să vezi ce şi cum sunt organizate treburile. Să nu ai grijă, nimeni nu mă urneşte de aici.

Am urcat treptele, am împins uşa şi, la recepţie, am întrebat la ce cameră este cazat poetul Dan Bosoancă.

Recepţionera m-a privit lung apoi a cercetat un registru:

- Bosoancă… Bosoancă… Nu am nici un Dan Bosoancă!

- Dar Nichita Stănescu?

Recepţionera caută îndelung.

- Nici.

- Nu se poate. Aseară erau aici.

- Aici nu e cazat decât un grup de tovarăşi activişti culturali şi atât.

- Camerele au fost rezervate de poeta Ileana Roman? – am întrebat eu mai mult pentru a-i demonstra recepţionerii că stăpânesc situaţia.

- Nu, de tovarăşa Cora de la Bibliotecă.

Nu ştiam cine e tovarăşa Cora deşi ar fi trebuit să fie colegă cu mine, doar lucram „în cultură”, nu? Fapt e că am urcat scările fără să mai aştept lămuriri. Undeva, la etajul unu o uşă era întredeschisă. M-am apropiat cu sfială. Nu, nu despre sfiala omului copleşit de importanţa momentului era vorba. Sincer vorbind, habar nu aveam ce înseamnă o întâlnire istorică şi ce valoare poate avea. Eram tânăr, mult prea tânăr pentru a nu fi suficient de orgolios în ceea ce privea „poziţia mea în viaţă şi societate”. Sfiala era mai mult una hoţească. Un soi de bucurie amestecată cu temere. Bucurie că-mi voi surprinde prietenul în cine ştie ce poziţie ieşită din tiparele obişnuinţei - egoismul mărunt pe care nu-l recunoaştem dar care ne urmăreşte sistematic de-a lungul vieţii – să asistăm la situaţii jenate pentru ceilalţi şi avantajoase pentru noi. Teamă pentru că exploram un spaţiu necunoscut în mod fraudulos. Practic, nu aveam ce căuta atunci şi acolo.

Din cameră se auzea un sforăit subţire, abia perceptibil.

Am împins uşor. Uşa s-a deschis larg. Lumina dimineţii cuprinsese camera desenând contururi stranii de-a lungul pereţilor. Două paturi, două noptiere, o măsuţă pe care tronau câteva pahare, unele pline, altele goale, cele mai multe cu resturi dintr-un lichid roz. Două fotolii pluşate şi câteva taburete acoperite cu velură maro împrăştiate aiurea prin cameră. În patul din stânga un trup mătăhălos dormea uşor curbat cu faţa spre perete.  Mâna dreaptă stătea drept sprijin tâmplelor obosite. Piciorul stâng uşor îndoit se revărsase spre perete păstrând cu ajutorul genunchiului înfipt în cearceaful moale echilibrul unui trup atât de armonic încât aveam impresia că este dăltuit în nefireasca marmură a cuvintelor.

Peste perina boţită trona un chip nu atât frumos, nasul părea asimetric, acvilin iar obraji mult prea puţin conturaţi faţă de fruntea imensă ce srăjuia ca un parapet ochii cu pleoape vineţii cât impresionant. Lumina care cădea pe frunte îi dădea o aură neverosimilă. Un adevărat curcubeu îi cuprinsese părul bogat revărsat la întâmplare peste albul imaculat al perinei.

Am simţit cum mă cuprinde dulcea căldură a emoţiei. Până şi obrajii mi i-am simţit desfăcându-se sub dogoarea ce mă inundase din interior.

Îngerul dormea firesc, în poziţia comună oricărui om şi totuşi ceva straniu cuprinsese întreaga încăpere.

Am rămas încremenit minute în şir.

Priveam nesăţios pieptul care se ridică şi coboară într-un ritm neînţeles mie. Vedeam limpede broboanele de sudoare ce invadaseră fruntea poetului şi mâna, mâna mare cu care mi-a dăruit, în aceiaşi seară, o carte rătăcită azi printre cărţile sufletului meu.

Nimic misterios, totul comun…

Doar strania frumuseţe a chipului şi coroana aceia care nu era coroana poetului ci poate, mirifica corolă de lumini pe care Blaga n-o strivise şi care înfăţişa mie pe îngerul poeziei în toată splendoarea cuprinderii sale în absolutul metaforelor fără de pereche.

În patul celălalt, mulţumit şi plin de sine trupul prietenului meu Dan Bosoancă.

Ciudat, în toată camera o singură pereche de pantofi.

Trezirea, avatarurile căutării celeilate perechi de pantofi, celebri pantofi ai lui Dan, drumul la Liceul Traian şi despărţirea de Nichita care pleca nu la Vînju Mare ci la…Şiseşti sunt poveşti despre care alţii sunt îndreptăţiţi a vorbi.

Pentru mine lumina, lumina aceia a însemnat prima şi unica pătrundere în poezie căci

…şi îngerii dorm, nu-i aşa?