STAREA DE NICHITA

Eram tineri cenaclişti în acea vreme, eram grupaţi în trei cenacluri şi numai un eveniment deosebit ne aduna pe toţi. Vestea venirii marelui poet în oraşul nostru se propagase printre noi cu o viteză mai mare decât cea a internetului actual, cu toţi megabiţii lui cu tot. Nu aveam nici messenger, nici telefonie mobilă, nici laptop-uri, şi, cu toate astea, vestea vizitei lui Nichita în oraş ne-a transformat pe toţi într-un fel de staţie de emisie-recepţie, transmiţând ştirea mirabilă: Vine Nichita!

În 1982 poetul avea 49 de ani, împliniţi în martie acel an, şi îşi statuase deja locul în lirica românească şi universală. Un loc despre care nici el nu ştia prea multe, sau nu vroia să ştie... Non-conformismul său – agreat mai mult sau mai puţin de regimul acelui timp românesc - îl făceau şi mai iubit de iubitorii de poezie. Noi, junii cenaclişti aşteptam venirea lui ca pe-o lumină de primăvară, într-un oraş cenuşiu, inundat de fapte terne, din care noi reuşeam să ne tragem mai la mal, la şedinţele noastre de cenaclu, cele oficiale, dar şi la cele de după...

Apoi am aflat că nu vine, că s-a amânat istorica venire încât eu am crezut că nu mai vine niciodată sau că vine mereu. Astfel că nici nu am ştiut când a sosit, am pierdut chiar prima întâlnire de la Biblioteca judeţeană. Eu l-am văzut pe Nichita la întâlnirea cu cenacliştii, undeva în clădirea Teatrului... Era înalt şi blond ca un poem nordic, molatec în gesturi şi luminos în rostire, părea calm, dar şi tumultuos lăuntric precum o rimă încrucişată. Am citit, unii dintre noi, poezie... El ne-a ascultat olimpian lăsându-se purtat de unda poeziei, fugea odată cu ea pe mirabilele tărâmuri, unde poate nici autorii acelor versuri nu îndrăzniseră să ajungă... Nichita ne învăţa, am înţeles asta mai târziu, cum să... trăim  poezia (sună cam desuet spus, a trăi poezia, dar n-am o metaforă mai la îndezicere), cum să ne lăsăm dezintegraţi în mirajul ei, cum să ne întrupăm cu şi din ea... Nichita ne preda lecţia ascultării poeziei... Apoi lecţia vorbirii despre poezie. Vorbele lui despre cele citite erau atunci cumpănite - nu docte, nu laudative – ştia că venise între nişte oameni care scriau, totuşi, poezie. Atunci am trăit prima stare de Nichita... Nici nu ştiam acest lucru atunci... Era o stare cea abia mai târziu am desluşit-o. Ştiu însă că acea călătorie dincolo, în poezie, sau cum s-o numi acel spaţiu unde ne-a dus, atunci, Nichita, a fost de ajuns...

Apoi m-am întâlnit cu Nichita mai des în versurile sale, citindu-le acasă şi recitându-le în spectacole iar în 2005 încercând să fac un filmuleţ despre Nichita la noi. Astfel am mers şi la Şişeşti, în casa profesorului Titu Dinuţ pentru a reconstitui momente din vizita lui Nichita atunci în primăvara lui 1981. L-am găsit pe poet înregistrat pe o casetă audio care s-a deteriorat în timp. Am filtrat sunetul, am “curăţat”, cum se spune, cât am putut tot felul de deformări ale sunetului iniţial şi am transferat vocea poetului pe suport digital. Am folosit fragmente din acea înregistrare. Sunt ziceri instantanee memorabile, adevărate poeme nichitstănesciene... Poate acesta să fie singurul merit al acelui film, că a adus în prim plan o înregistrare-document, aşa că orice altă judecată parcă nici nu mai contează... Am retrăit, atunci, scriind scenariul filmului, documentându-mă, la filmări, la înregistrări, la selecţia altor înregistrări, la montaj, la premiera filmului, am retrăit iarăşi starea de Nichita... Şi cred că am reuşit s-o şi transmit celor cu care am lucrat filmul, unii care nu-l ştiau pe poet decât din auzite, din manuale, din reviste, de la televizor... Am reuşit, sunt sigur, să transmit acea stare de calmă febrilitate, de inefabil năvalnic, de ceva care te duce ca-ntr-un basm cu cai ce înghit jăratic şi le cresc aripi până la cer...

Dan Şalapa