DACĂ EXISTĂ AMINTIRI

Este dificil să am amintiri la cerere. Asta pentru că nu ştiu dacă amintirile sînt trecute sau viitoare. Unde stau ele şi, mai ales, cum ies ele la suprafaţa oceanului psihic? De multe ori l-am visat pe Nikita. Uneori l-am zărit pe străzile Bucureştiului, la multă vreme după… El se află cu precizie în cuvintele şi ne-cuvintele poeziilor sale, în spaţiile dintre cuvinte ieşite din impactul realului cu un om, pe nume Nikita. Amintirile despre oameni şi întîmplări sînt imprecise. Căci omul este, de fapt!, ceea ce rămîne după.

Înainte de ’89 într-o toamnă a lu’83

Eram în Gara de Nord. Aşteptam să tragă trenul de Timişoara la linie. Mergeam la Severin. Sunetul gării, un fel de hulă sonoră, o vălureală continuă, spartă, după un program aleator, de cîte-un ţipăt de locomotivă. Mă fîţîiam de colo-colo. Eram obosit. Peronul era aglomerat. Oameni şi bagaje. Mai multe bagaje decît oameni. Acesta-i cadrul în care au apărut ei. Erau trei. Nikita, Dora şi  Augustin Frăţilă. Veneau încet către zona de centru a peronului. Am aflat că mergeau în Yugoslavia. Mergeau cu acelaşi tren cu care mergeam şi eu spre Severinu’ meu.

Eu aveam billet la cl.II-a. Ei aveau billet la cl.I-a. Am urcat cu ei în vagonul lor. Nu ţin minte dacă aveau bagaje. Posibil să fi avut. Augustin avea ghitara la el, asta este sigur. Nikita era supărat şi tot bodogănea, în stilul său neo-modernist, un amestec de poantă şi ironie, plus starea adevărată care era oboseala. Era supărat pentru că nu avea bilete la cuşetă şi era nevoit să călătorească incomod, pe banchetă, pînă tocmai departe.

În compartimentul unde aveau ei biletele, trei locuri erau deja ocupate. De către trei ofiţeri tineri. Nu mai ştiu de la ce armă erau. Eu şi Augustin am rămas pe culoar. Ca să fumăm şi să cîntăm. Trenul alerga în noapte şi noi vorbeam vrute şi nevrute, cîntam, spuneam bancuri şi fumam la foc automat.

În compartimentul aflat la capătul culoarului şi devenit de acum al Poetului, lucrurile au evoluat rapid. Nikita stătea întins pe jumătatea de banchetă liberă, locul său şi cel al lui Augustin, ofiţerii erau în picioare cu mutrele lor impietrite de admiraţie ofiţerească, iar pohetul le dedica poheme, Dora le scria iar vaşnici apărători ai patriei le primeau cu hotărîre ostăşească.

Pînă la urmă cei trei au ieşit şi ei pe culoar la fumat. Discutam despre, evident, despre Nikita. Cum s-ar fi putut altfel. Nikita era un spectacol şi atunci cînd era morocănos. Pe culoarul trenului erau mai mulţi călători, oameni care plecau în străinătate. La două ferestre de noi era o doamnă care avea un aer exterior. Adică arăta ca fiind străină de meleagurile patriei noastre. Doamna ne privea cu mare interes. Asculta cu mare atenţie ceea ce spuneam noi. Interesul ei era aşa de evident încît l-am observat cu toţii. Numai că atunci era normal ca cineva să te asculte cînd vorbeai. Vizibil sau nu. Românaşii erau obişnuiţi cu ascultatul. Doamna a venit mai aproape de noi. Era la geamul din imediata noastră apropiere. Se mai uita în geamul ferestrei, îşi mai aranja părul, se mai uita la ceas, gesturi de umplutură a timpului. Gesturi de uşoară nervozitate, de fapt.

Dora a ieşit din compartiment şi le-a comunicat ofiţerilor că îi cheamă Nikita. Băieţii şi-au stins ţigaretele Snagov şi au intrat. Din compartiment se auzea vocea daimonului spunînd poezii. În treacăt fie spus, nu am auzit pe nimeni să spună poezia lui Nikita mai bine decît el însuşi. Asta îmi amintesc foarte clar. Augustin şi cu mine am rămas rezemaţi de bara de la fereastra culoarului din faţa compartimentului nikitian. Doamna de lîngă noi s-a foit ce s-a foit, şi-a mai aranjat părul de vreo mie de ori, s-a mai uita la ceas de vreo mie de ori şi...şi, pînă la urmă a spus, într-o românească cu un uşor iz slav: nu vă supăraţi, dacă am înţeles eu bine, aţi vorbit despre marele poet Nikita Stănescu? Augustin Frăţilă i-a răspuns afirmativ. Femeia s-a schimbat la faţă. Era transfigurată. Ochii ei erau umezi şi mari. Îşi frîngea degetele. Mă rog, chestii specifice cocoanelor emoţionate foarte tare din p.d.v. cultural. Augustin, suflet de pohet şi el, îi spune că Nikita este chiar acolo în compartiment. Călătoarea emoţionată se ridică de la pămînt vreo 20 de centimetri, apoi laută de valul de emoţie pură pluteşte pe deasupra celorlalţi călători aflaţi pe culoar la fumat. Peste imaginea respectivă am să vă rog să suprapuneţi cîteva piese muzicale luate de pe youtube, ceva trance...Cocoana îşi trăieşte starea cu putere maximă, iar cînd este cît pe ce să iasă afară pe una dintre ferestrele deschise şi să dispară în poezia infinită a nopţii apare controlorul, ne întreabă de bilete, mie îmi face observaţie că nu am de-antîia, chestii d’astea ceferistice. Doamna arată şi ea biletul, apoi ne povesteşte pe repede înainte, ca în filmele mute, cine este şi ce caută ea în viaţa ei. Nu mai ştiu cum o chema dar, asta am reţinut, era măritată cu un sîrb, mergea la Belgrad, unde şi lucra la nu’ş ce bibliotecă. Şi, asta este skepsisu’ poveştii, îl iubea pe Nikita cu poezia lui cu tot. Îl văzuse le televiziunea belgrădeană în urmă cu un an cînd luase premiul de la Struga. Ea era o fană Nikita. Aş putea să-l cunosc pe marele nostru poet? a întrebat ea. Da doamnă, cum de nu...a zis Augustin. Trenul fugea prin noapte. Augustin cînta la ghitară. În compartimentul cu ofiţeri şi poet era linişte. Cocoana a intrat, pînă la urmă în compartimentul ei, nu înainte de a-l ruga pe Augustin să o anunţe dacă apare poetul.

Şi, după o anumită perioadă de timp, cît o era quaternară, un timp cît un silurian de mare, a ieşit şi Nikita pe culoar să fumeze o ţigară. Vocea sa a făcut-o pe cucoana noastră belgradeancă să iasă imediat şi ea. Nikita era la fel de morocănos şi iritat că nu avea cuşetă. Augustin gaseşte un moment în care îi spune despre cocoana aflată pe culoar, că l-a văzut la televiziunea belgradeană, că l-a citit...

Final: Nikita întoarce capul către respectiva cocoană şi îi spune privind-o pentru trei secunde: Vă pup în cur doamnă! Femeia a rămas într-o stare de perplexitate totală, dacă ar fi fost o practiciană zen ar fi putut avea marea revelaţie, apoi a intrat în compartimentul ei. Nikita şi-a terminat ţigara şi a intrat şi el să se intindă.

Eu am coborît la Severin.

Valentin Vasilescu