SCRIITORUL ROMÂN - MĂRIRI ŞI DECĂDERI
COLOCVIUL FESTIVALULUI NAŢIONAL DE LITERATURĂ SENSUL IUBIRII, 7 iulie 2006

Au participat (în ordinea cuvântărilor) Marius Tupan, Ioan Lascu, Valentin Taşcu, Dumitru Augustin Doman, Alex Amok, Alexandru Potcoavă, Nicolae Oprea, Dumitru Radu Popescu, Ioana Dinulescu, Mihai Rogobete, Barbu Cioculescu, Isidor Chicet, Jean Băileşteanu, Ileana Roman .


Marius Tupan (moderator) : Am fost provocat adineauri de către Isidor Chicet întrebându-mă cum rezist eu la Bucureşti printre atâtea hiene, mai ales că am o redacţie pe care trebuie s-o reduc la un redactor, director şi corector. Voce din public : Nu e redusă? M.T. : Redusă mintal! (hohote în sală), Tema întâlnirii noastre e mai serioasă. Putem vorbi despre consistenţa scriitorului român într-o societate bulversată, într-o lume care citeşte mai puţină carte şi tot atât de puţin vede. Fiecare epocă îşi are formele ei de reprezentare, şi elitele simt nevoia să se asocieze, trebuie vorbit despre consistenţa noastră azi. Credeţi că există cu adevărat elite scriitoriceşti?


Ion Lascu : Literatura de astăzi are consistenţă, au apărut scriitori noi, direcţii noi, stiluri noi, în condiţiile în care s-a dezinhibat, dispărând acea celebră cenzură. Limbajul esopic, dominant înainte, a dispărut mai ales în poezie, acea hipermetaforizare. Pe de altă parte, meseria de scriitor astăzi este erodată de mulţi amatori, de mulţi diletanţi, veleitari. Dacă eşti om politic, dacă eşti o celebritate în alt domeniu, un sportiv, un star. scrii o carte şi dintr-o dată îţi câştigi şi o „celebritate" literară, căci lumea este înclinată să-1 considere şi poet pe fotbalistul X, pe politicianul Y. Asta e o deturnare a opiniei publice de la adevăratul scriitor, de la adevărata literatură şi deturnarea o face mass-media, televiziunea în deosebi. Vă amintiţi câtă lume a venit la lansarea „poetului" Radu Mischiu, mai multă decât la lansarea unui roman de Dumitru Radu Popescu. Marius Tupan a vorbit de elite. Credeţi că există cu adevărat elite scriitoriceşti în România, sau intelectuale în general?

Generaţia anilor '60, probabil cea mai importantă din ultima sută de ani, este sfâşiată de lupii tineri.

Marius Tupan: Gruparea Liiceanu. în acest grup sunt oameni foarte deştepţi. Când se iveşte o problemă, se apelează la ei. Sigur că mai sunt şi alte elite dar nu ies în faţă, n-au posibilitatea să apară pe la televizor - ocupat deja pe toate canalele de veleitari. Dar şi noi scriitorii suntem de vină în această bulversare a valorilor. Revistele literare şi criticii care nu-şi mai asumă o discernere. Chiar juriul Uniunii Scriitorilor a ales catastrofal cărţile anul trecut. Iar critica tânără, „lucrează" la dărâmarea generaţiilor anterioare. Generaţia anilor '60, probabil cea mai importantă din ultima sută de ani, este sfâşiată de lupii tineri. Nu e cruţat nici D. R. Popescu, deşi în America „Vânătoarea regală" e considerată o capodoperă. Generaţia tânără vrea să disloce.
Voce din public : E o lege a literaturii...    

Mai înainte scriitorii  umblau cu trăsurile, ca Minulescu, erau primiţi cu fast la diverse întâlniri

Valentin Taşcu : Cine, Dumnezeu, poate să decidă chestia asta? îmi aduc aminte, eram cu Eugen Jebeleanu la o masă, în restaurantul „Mignon" şi cineva, nu mai spun cine, i-a zis lui Jebeleanu : „Maestre, ar trebui să facem o listă a proştilor din literatură şi să-i excludem". Şi Jebeleanu i-a spus :"Nu sunt de acord. Şi depinde de cine face lista. Dacă o face altul, poate te găseşti şi dumneata pe listă". Avea dreptate Jebeleanu, nu e cazul să facem nici o listă a proştilor, fenomenul se dezvoltă de la sine, e liber. La urma urmei, noi suntem nişte manipulaţi de gustul publicului. Haideţi să mergem pe stradă şi să întrebăm pe cineva, domnule, ştiţi cumva cine este Jean Băileşteanu sau Valentin Taşcu? După răspuns, ar rămâne să ne aruncăm în Dunăre, în cel mai bun caz. Pentru că, din păcate, la noi, valoarea este condiţionată şi de poziţia publică, a unui individ. Eu am făcut anchete printre studenţii mei, studenţi la Litere, care considerau că eu sunt unul dintre cei mai mari scriitori români. Dar când i-am întrebat de Manolescu, zău că n-au ştiut. Am întrebat de Grigurcu şi nu ştiau. De fapt, nici eu nu ştiu cine-i Grigurcu şi, dacă bine mă gândesc, nici el nu ştie... Problema este să ştim să ne facem cunoscuţi, suntem noi de vină sau publicul e de vină că nu suntem cunoscuţi? Din partea noastră putem să remediem imediat treaba, dar dacă publicul e de vină, nu ştiu ce avem de făcut. Domnule D.R.Popcscu, nu vă mai laud, că-i destul cât v-am lăudat Ia viaţa mea, dar întreb : credeţi că dacă nu aţi exista D-voastră, populaţia de aici din Tr. Severin nu ar putea trăi.. .bine, sau ce s-ar întâmpla cu ea? Ca să nu mai zic de mine, că fără mine trăieşte inclusiv familia mea, care nu a citit un rând din opera mea! Asta trebuie să ne preocupe : ce facem pentru noi?! Nu pentru ceilalţi, pentru ei oricum facem, adică scriem, degeaba sau nu, dar scriem. Pentru noi ce facem? Adoptăm soluţia implicării în politică? Adoptăm soluţia scandalului? Unii o practică. Un scriitor mediocru cum este Vădim Tudor, reuşeşte astfel să se impună. Un foarte bun fost poet - Adrian Păunescu continuă să-şi strice opera prin politică, dar rezistă. Şi aşa îl ştie lumea, chiar dacă nu-l citeşte. Asta e cel mai grav, când nimeni sau prea puţină lume te citeşte, într-o carte care am scris-o despre D.R.Popescu, în urmă cu vreo 25 de ani, am propus ceva, mă şi mir că a scăpat de cenzură: într-o societate care refuză civilizarea, ce-ar fi să facem o teroare culturală? Să-i adunăm pe toţi la un Ioc, să-i înconjurăm cu sârmă ghimpată şi să le citim 20 de pagini pe zi din Thomas Mann, pe muzică de Wagner : lectură obligatorie, la megafoane. Alte terori au funcţionat din motive cu totul minore, şi ucigaşe. Vreau să spun că trebuie ceva făcut, altfel rămânem să ne întâlnim ca acum şi doar vorbe, vorbe... Ba încă, nici între noi nu ne ştim. Cine mai ştie, de pildă, Ia ora asta, îl întreb pe tânărul ...(Alexandru Potcoavă, n.n.), dacă ştie cine era Dimitrie Stelaru? Ştii? Nu ştii. Şi ce a făcut el ca să-1 ştie lumea : şi-a inventat moartea, a declarat-o în ziare. Vai! A murit Dimitrie Stelaru! Abia aşa lumea 1-a receptat. La fel a făcut Salvador Dali, adică scandal, gălăgie, dar aveau şi operă. Adică trebuie făcut ceva. Mai înainte scriitorii umblau cu trăsurile, ca Minulescu, erau primiţi cu fast la diverse întâlniri, Ii se făceau funeralii naţionale, în fostul regim nici Marin Preda, nici Nichita Stănescu n-au avut funeralii naţionale. In alte ţări şi în alte literaturi a muri este o glorie. De ani de zile trec prin Lancrămul lui Blaga, nimeni nu se ocupă de mormântul Iui. Am intrat în biserică şi î-am probozit, în frunte cu popa: nu vă e ruşine, le-am spus, aveţi aici un om de valoare mondială şi nu sunteţi în stare nici să-i puneţi o floare la mormânt! Noi nu ştim nici măcar să murim. Treceam printr-un orăşel de lângă Paris, Chateau Thierry, care a devenit mai cunoscut pentru că aici se născuse La Fontaine, şi tot oraşul e preocupat de numele lui, era şi prin prăvălii, deci oamenii de acolo ştiu să-şi trăiască scriitorii şi în moarte. Dumitru Augustin Doman : Să ne întoarcem la ăi tineri, e bine să înţelegem mai devreme ce avem de făcut. E bine şi aşa, ca mai tinerele Ioana Badea, Băeţica, se poate scrie roman bun chiar fund obsedat sexual, fără să exhibi, neapărat, tema asta. Deci nu problema scriiturii ar fi, ci cum să ne respectăm mai întâi noi, scriitorii, unii pe alţii, generaţia mai tânără să se lupte cu societatea, cu politicile vremii, să se lupte pentru a-şi publica volumele şi pentru a fi vândute şi citite.

Anul acesta, prin octombrie, voi porni pe o bicicletă de cameră în jurul lumii
Alex Amoq : Literatura este şi ea o marfa dar nu scriitorii trebuie să aibă şi această grijă. De treaba asta să se ocupe agenţii literari, companii etc. Suntem, deja am devenit o societate a perisabilului, arta devenind un fel de zombi, este arta clip-ului, căci oamenii nu mai au timp, şi este un fel de spălare a creierului. Oamenii se plictisesc să mai citească cărţi, aleg, butonează canalele. Aşadar nu mai există răbdare, căutăm mereu altceva... Avem nevoie de un zid pe care să-1 dărâmăm, un zid al Berlinului in plan cultural, psihic, mediatic, ne trebuie poate ceva să ne direcţioneze? Eu mi-am vândut nişte terenuri şi m-am auto-sponsorizat pentru primele două cărţi, pentru alte trei care sunt scrise s-au oferit câţiva să mă ajute. Am primit un răspuns favorabil de la Naţional Geografic, pentru o aiureală, şi m-am mirat, am cerut să fac turul globului pe bicicletă, în virtual. Ce este normalitatea până la urmă? Nu mai ştim şi probabil nu e important. Depinde de inspiraţie. Scrisul este până la urmă o tulpină de bambus şi câteodată, din cer, se prelinge inspiraţia prin acea tulpină şi explodează în pământ, ca în culturile din Thailanda. Anul acesta, prin octombrie, voi porni pe o bicicletă de cameră dintr-o ceainărie cu ceai verde în jurul lumii, cam 40.000 km în cel mult 400 de zile.

Am deschis un masterat de literatură postbelică
Nicolae Oprea: Revenind la temă, sunt soluţii, dacă le-am aplica fiecare la locul de muncă. Eu, ca profesor la Facultatea de Litere, Piteşti, am deschis un masterat de literatură postbelică, în condiţiile în care şi Ministerul şi alţii sprijină proiectul, că dacă nu ai o grupă de minimum 30 de masteranzi, Ministerul nu aprobă. Totuşi I-am deschis acum doi ani, anul acesta am prima promoţie de masteranzi în literatura postbelică. Avem studenţi din patru judeţe limitrofe. Vâlcea, Dâmboviţa, Teleorman şi Olt. Sunt studenţi care pentru nota 10 consultă şi bibliografia facultativă. Cred că o să-i fac să cunoască inclusiv generaţia doumămiistă. Seminarul din anul IV 1-am dedicat optzeciştilor, la care mai adaug şi poeţi nouâzccişti cu destin tragic : Cristian Popescu şi Iustin Panta. Ca să impunem literatura noastră în acest moment, la concurenţa cu Internetul, cu televiziunile, trebuie luate în calcul trei elemente, care să se alieze între ele : editorul, autorul şi mass-media, câştigată şi de editor şi de autor în egală măsură. Dacă autorul nu ştie să se alieze cu editorul şi cu cronicarul literar, cartea lui e moarta, căci la noi nu există cu adevărat instituţia agentului literar. Deocamdată, suplimentele literare din ziare au mai mare impact decât revistele literare. Este nevoie de o conlucrare, de o alianţă între cele trei elemente. Şi. cum spuneam, profesorii, şi cei de liceu pot influenţa, ei au posibilitatea să aleagă dintre manualele alternative şi să introducă bibliografia facultativă. Ei pot băga „Cronica de familie" a lui Petru Dumitriu, poemele lui Dimiov ş.a.m.d., cei mai mulţi însă rămân la perioada interbelică, iar profesorii de facultate trebuie să-i facă pe studenţi să revină la literatură, căci ei nu vin la Litere decât pentru o diplomă, nu pentru că ar fi mari cititori. Marius Tupan: O paranteză, despre agentul literar, de exemplu Dan Silviu Boerescu. El percepea foarte mult autorului, 25%, scriitorii au renunţat la el, mai ales ca el lucra la jurii şi acolo se împărţeau banii... Să-1 ascultăm şi pe tânărul prozator de la Timişoara.

Scriitorul român ţine mai mult să se laude, să se premieze etc...

Alex. Potcoavă : în primul rând aş dori să răspund domnului Taşcu. Părerea dânsului despre tinerele poete ale generaţiei 2000 este un pic jignitoare, un pic deplasată. Dacă aceste tinere scriitoare au frustrările lor, măcar ele nu se feresc să le recunoască. Referitor la ideea îngrădirii oamenilor cu sârmă ghimpată şi să le citim proză cu de-a sila mi se pare total stupidă, în schimb aş propune o soluţie, deja aplicată dincolo în vest, anume sistemul lecturilor publice, care, încetul cu încetul, începe şi la noi. Am asistat la o astfel de lectură publică în Germania, era un amfiteatru plin şi nu venise nimeni adus cu forţa, şi nu erau doar studenţi ci şi oameni bătrâni care au stat o oră şi jumătate şi I-au ascultat pe prozator citindu-şi singur textul. Scriitorii din generaţiile '60, '70 aveau mania turnului de fildeş, or, trebuie înlăturate distanţele dintre autor şi cititor. Privitor la lista unor scriitori submediocri. Eu şi colegii mei de la gruparea „Celebrul Animal" din Arad şi revista „Ca şi cum" am propus pe Internet o antologie cu cele mai proaste texte, cu condiţia ca textele să le forma teze autorii. Mi s-a părut inedit pentru literatura română, aici unde scriitorul român ţine mai mult să se laude, să se premieze etc. Despre Internet: acesta este mult mai relaxat şi mult mai vizitat, revistele electronice. Liternetul şi celelalte sunt mult mai citite, pentru că Internetul anulează orice distanţă geografica, nu mai există nici centru, nici provincie şi mai ales nu mai există distanţa dintre autor şi cititor. Referitor la generaţia tânără, trebuie spus că sunt puţini care vor să „dărâme" generaţiile anterioare. Nu cred că la nivelul acesta se reduce discuţia şi chiar nu cred că publicul cititor este o masă de manevră. Am terminat. Mulţumesc!
Valentin Taşcu: Despre pornografia acelor fete nu am zis că-mi displace, dimpotrivă, chiar o accept, dar este depăşită exact prin necitire. Generaţia voastră, dacă vreţi să vă acuz de ceva este că ignoraţi restul lumii. Geo Bogza a scris poezie de genul acesta mult înainte de voi. Aşadar nu aţi inventat ceva nou.

În Suedia 80% din cărţi nu se vând

Dumitru Radu Popescu : Nu-s productive aceste războaie artificiale. Vă rog, nu vă certaţi. Sunt păreri şi păreri. Avem alte probleme mult mai importante, care ţin de metabolismul social. Problemele acestea şi celelalte nu sunt numai ale românilor. Un prieten de-al domnului Barbu Cioculescu, din Suedia, şi de-al domnului Taşcu, mi-a spus că în Suedia 80% din cărţi nu se vând. Iată o catastrofa extraordinară în ţara care acordă Premiul Nobel, cu edituri subvenţionate foarte serios de consiliile municipale ş.a.m.d. E o problemă care i-a pus pe gânduri. Lansarea unor cărţi şi a unui film în prezent are alte conotaţii. Gândiţi-vă cum s-a lansat „Codul Iui Da Vinci". Au luat un tren din Anglia, au plecat cu toţi actorii filmului la Cannes, s-au oprit la Paris, au luat un banchet la Versailles.unde au cheltuit un milion de dolari. Nu interesa valoarea, nu interesa nici chiar premiu! de la Cannes. Aici apare o primă distincţie între valoare şi comerţ, câştig şi succes. Ei s-au dus să câştige în Franţa 4 milioane de spectatori în primele două săptămâni. Şi-au câştigat! S-au dus la Cannes, au făcut un alt banchet, dar acolo au fost bătuţi de „Măria Antoaneta" a lui Copolla, după un scenariu al soţiei lui Harold Pinler. Deci sunt diverse modalităţi de a aduce lumea, televiziunile, de a lansa o carte, un film, căci sunt legate, şi filmul şi pictura, toate artele. Nu trebuie să mai ducem micile noastre războaie între generaţii, căci problemele sunt mai grave, dar şi mult mai uşoare, în ultimă instanţă. Nu trebuie să ne speriem prea tare de viitor nu cred că literatura şi cultura vor dispărea...

Un exemplu despre cum se poate vinde un produs cultural

Ioana Dinulescu : Frumos genericul discuţiei, bine ales. Apropo de raportul dintre calitate, valoare şi succes. Eu am citit-o şi pe Sandra Brawn şi mi s-a părut că n-are fantezie sexuală. Apoi a apărut moda Paulo Coelho, ultrapromoţionat de Editura Humanitas, ultracumpărat ş.a.m.d. L-am cumpărat şi eu, dar m-a plictisit îngrozitor, are mici poveşti cu aluzii către fantastic dar fără substanţă. Şi dacă are succes la publicul cititor, nu doar de la noi, atunci asta e calitatea, nivelul intelectualităţii, această sete de a crede că eşti intelectual. „Codul lui Da Vinci" este un kitsch curat, dar rămâne un exemplu despre cum se poate vinde un produs cultural. S-a spus aici că nu vrem să adoptăm instituţia agentului literar. Ce, mie nu mi-ar conveni să am pe cineva care să se ocupe de promovarea cărţilor mele1? La noi nu există agenţi interesaţi,pentru că, deocamdată, cartea este o marfa de mic câştig comercial. Se ţin pe picioare doar editurile care publică carte utilitară. Alte câteva fac eforturi mari spre a se menţine, Polirom-ul este exemplul cel mai giorios. Paralela '45 a cam decăzut. Dacă tot vorbim de mărire şi decădere, am putea folosi şi termenii aceştia, raportul dintre valoare şi valoarea de cumpărare, însă noi vorbim noi auzim, aşa. între noi, ne mai necăjim, dar tot noi trebuie să ne implicăm şi să ne adaptăm.

Valoarea nu mai este elementul esenţial

Mihai Rogobete: în primul rând trebuie să vă aduc un salut din partea revistei „Asimetria", condusă de Dan Culcer. Cred că discuţiile noastre se centrează în jurul percepţiei valorii. Dacă facem diferenţa dintre realitate şi lume, diferenţă care pentru mulţi nu este clară, atunci putem vorbi despre valoare. Realitatea este o convenţie, nu este o ficţiune, este şi  un sistem de reprezentări şi n-are nici o legătură cu lumea în sine. care este tautologică. Suni foarte multe sisteme, doctrine, şcoli curente, care s-au prezentat cu realităţile lor şi cu sistemele lor de valori. Toate acestea sunt de fapt nişte şandramale spirituale, constituite pe nişte schelete, de bănie, pe piloni, cărora noi le-am dat numele de valori, căci văd că toţi de aici suntem cartezieni. Ei bine. suntem în faţa unui şoc istoric, mondial, cultural, care ne convine sau nu ne convine, pare a fi imparabil. E vorba de realizarea unei arhitecturi pe un altfel de sistem de susţinere, pe nişte alte module. Valoarea nu mai este elementul esenţial, toţi spunem că trăim într-o lume care se degradează valoric. Dar nu cumva se revalorizează lumea? Sau, mai bine zis, se reprincipializează? Nu cumva valoarea nu mai este suficientă pentru susţinerea acestei şandramale globaliste? Lumea spirituală se sprijină în utopia ei pe un sistem de paradigme fundamentale. Acum paradigma este foarte echivocă, foarte deschisă în accepţia ei care exclude maniheismul şi mitul progresist , că există arte interioare, sisteme interioare şi arte superioare. In revista „Asimetria" am citit o dezbatere în care se făcea o comparaţie între intelectualul de Est şi cel de Vest al Europei. Cel de Vest nu înţelege, de exemplu, de ce omul de cultură român este de dreapta! Că şi-a pierdut popularitatea fiind de dreapta? Coelho cu literatura lui populistă, cu limbaj simplu şi morală rudimentară, cu repere biblice, are priză, se adresează unei paradigme dualiste, folclorice, care îi decodează repede literatura. Să-1 socotim pe Coelho un scriitor minor? El satisface nevoi spirituale, salvează supravieţuirea acestui factor uman, concret. S-a pomenit aici şi despre turnul de fildeş, în care mintal mulţi se cramponează. Cred că această orientare mai mult filozofică nu s-a terminat. Suntem în faza unei mari schimbări de paradigmă care nu se poate realiza decât când lumea este stabilă. Lucrurile sunt mult mai profunde, cum încerca să ne atragă atenţia domnul D.R. Popescu. Este vorba de o redefinire a gradaţiei antropologice, numai a condiţiei literaturii, ţinând cont că lumea e un text. Lumea este o paradigmă literară, textele livreşti trebuie să se articuleze eu textele vizuale, cu cele de compoziţie, căci şi compoziţia este un limbaj pe care ne străduim să-1 dirijăm astfel încât să nimerească o noimă. Şi trebuie să acceptăm această nouă dimensiune globalizantă pe Internet, cei mai mulţi cititori se regăsesc aici. Nu trebuie să ne mai cramponăm într-o rutină mentală şi automatism...

Cartea riscă să dispară ca obiect de veneraţie

Barbu Cioculescu : Vedem globalizarea ca un bau-bau... Este doar o temere superstiţioasă. Noi trăim într-o epocă de hipercivilizaţie, cel puţin în imaginaţia noastră. Părerea mea este că fiecare epocă s-a considerat hipercivilizată, pentru că nu putem bănui ce urmează. Au fost întinse depărtările către posibilitatea de a alege în câteva ore orice, ceea ce duce inevitabil către această globalizare din care nu avem decât de câştigat. Este singura posibilitate pentru noi de a sparge un zid, încât literatura noastră să răzbată pretutindeni. Să nu ne mai cramponăm, să actualizăm curente care au murit de 10-20-30 de ani, ci să izbutim să ne cunoaştem încât să-i interesăm şi pe alţii, deci globalizarea ca atare este un fenomen sănătos. Este atât de bună ca intrarea în NATO şi în UE, sunt paşi în civilizaţie. Privind situaţia literaturii române, trece acum prin momente dificile. Cartea riscă să dispară ca obiect de veneraţie, ca obiect scump, tirajele au scăzut până aproape de neant, cu foarte slabe posibilităţi de redresare, pentru că de fapt sunt concurenţe mari. Cartea are acum concurenţi teribili, iar timpul omului modern este măsurat. In timpul adolescenţei mele se citeau cu nesaţ romane de 600 de pagini, pe când azi abia se citesc romanele de 100 -150 de pagini, ceea ce arată cât timp poate rezerva literaturii cititorul modern. Scriitorul de azi trebuie să ştie să scrie un roman de 150 de pagini în care să concentreze un roman fluviu cum se scria în trecut. Nu cred că ne putem pronunţa asupra viitorului literaturii, pentru că literatura dintotdeauna a sălăşluit într-un mister. Nu se ştie ce carte va fi scrisă, nu se ştie ce autor va veni, nu se ştie cine va fi autorul de succes. Nu trebuie să supere nici cărţile de succes popular, cum au apărut cele semnate de Sandra Brawn. Aş aminti că prima carte care a apărut imediat după revoluţie a fost „Cămaşa lui Cristos", un roman american modest, dar foarte citit şi foarte dorit! Există o literatură de mase, alta pentru elite, aceste literaturi nu se întâlnesc, merg în paralel. Astăzi, la noi, nu se poate garanta nimic literaturii, mai ales că ne aflăm într-o situaţie economică grea, în care tarifele intelectualităţii sunt cele mai reduse. Când societatea va deveni mai bogată şi dacă oamenii vor avea mai mult timp liber, atunci problemele care-1 chinuie pe scriitorul de astăzi, de identitate, de realitate sau utopie, de speranţă, se vor rezolva. Acum, din păcate, ne aflăm încă într-o stare de tranziţie, dar motive nu sunt că literatura nu va supravieţui. Generaţiile noi au câmp deschis, trebuie să le asigurăm întreaga noastră încredere.

Ideea cuibului de cartofi

Marius Tupan: Mă întrebam prin aprilie, de ce tirajul Luceafărului s-a dublat şi am găsit singur o explicaţie, în ultimii trei ani, premiile revistei au fost câştigate de tineri, dar şi publicăm foarte mulţi tineri, din toată ţara. Este ideea cuibului de cartofi; dacă ai un text publicat, te citeşte toată familia dar te citesc şi prietenii şi duşmanii. Cei de la Prometeus, elitele, nu le venea să creadă că Luceafărul şi-a dublat tirajul. M-au pus să le demonstrez cu acte (!). Alex Ştefanescu a spus o tâmpenie că profesorii noştri de română nu ştiu să predea literatura nouă, uitând că jumătate din aceşti profesori sunt scriitori, cum suntem noi. Adică noi suntem tâmpiţi, numai el a rămas deşteptul lumii care a scos o Istorie fără jumătate din scriitorii mari. cunoscuţi, şi culmea, a luat un premiu special. Vreau să spun că mai întâi trebuie să fim serioşi cu noi înşine.     

Trebuie să regândim căile de comunicare

Isidor Chicet: Spre final, daţi-mi voie să spun şi eu ceva după ce v-am înregistrat pe toţi. V-am ascultat cu mare atenţie, Mihai Rogobete vorbea despre schimbarea paradigmei. Cred că 1-aţi citit pe Mc. Lughan, „O imagine face cât o mie de cuvinte". Deci competiţia noastră este de acum cu imaginea. Dar şi imaginea, imaginile tot din cuvinte se fac. Numai că nu se mai recunoştea întâietatea cuvântului precum în Biblie, precum începe Evanghelia lui Ioan: „La început a fost cuvântul", sintagma care a străbătut secolele. Acum e timpul imaginii. Eu care am scris şi piese de teatru şi vreo 2-3- scenarii de filme, am ajuns acum să fac filme de scurt metraj. Ce vom face cu bietul cuvânt? Cuvântul - literatură până în '89 ne asigura o autoritate, era respectat şi scriitorul care mai strecura câte o şopârlă printre rânduri. Acum, în libertate, scriitorul nu mai este respectat. Sau sunt doar cei care pătrund la televiziuni. Şi aici aş întreba: unde e mărire, unde e decădere? Apare Dinescu cu „mă” şi „bă” la emisiunea lui Stelian Tănase. Este mărire, este decădere, sau amândouă? Mircea Dinescu, un poet mare, precum îl ştiu din epoca trecută, acum nu mai scrie poezii. Cum să-l considerăm? In decădere? Poate că el ştie mai bine, lumea aşteaptă altceva acum, aşteaptă implicarea scriitorului în mersul lumii, al societăţii. Toată ţara e în derivă, dăm cu toţii din colţ în colţ şi nu ştim ce să facem. Eu cred că rolul scriitorului acum şi în anii următori este să se implice în mersul societăţii. Restul sunt discuţii. Cărţi care vor zace în librării sau în biblioteci, acele cimitire de cărţi, cum spunea cândva Liiceanu. Sunt scriitori care trăiesc numai din transferul cărţilor în biblioteci, dar tară cititori. Câtă vreme nu vom fi citiţi, noi nu existăm. Fără public cititor suntem zero. Trebuie să regândim căile de comunicare, trebuie să ne întrebăm cum putem recupera publicul pierdut.

Jean Băileşteanu : Prin valoare, A. Toma a avut o mărire dar şi o decădere definitivă. Arghezi, Blaga, la fel, ridicări, decăderi, căci depindem si de conjuncturi politice. Un scriitor de valoare n-ar trebui să aibă vreo decădere niciodată. El rămâne, în timp. El intră în conştiinţa publicului. Nu are rost sa ne întindem mai departe ştiind foarte bine şi câte orgolii sunt la noi, mai ales în lumea scriitorilor. în încheiere aş vrea să citesc nişte gânduri publicate în revista "Autograf".

Ziariştii o duc mai bine pentru că ei se luptă cu dihăniile

Ileana Roman: Nu am reuşit să ascult decât în parte dezbaterea cu tema anunţată. Văzând acum discuţiile, din care am şi extras intertitlurile, constat că orice temă ar fi, ea aluneca şi se izbeşte de aceleaşi două ziduri: etichetarea valorii şi publicul necititor de noi dar spunea dl. D. R. Popescu, că nici în Suedia publicul nu mai citeşte literatură. Sunt însă cititori pe Internet, cine vrea n-are decât să-şi verse cărţile în calculator şi să le dea drumul în lume, virtual cum se spune. Cine vrea poate să scrie pe gustul cititorilor (vezi Coelho), mai greu este să ridici publicul la gustul tău. Vorbim de valoare, vorbim de cal pur sânge şi la uşă bate măgăruşul. Nu suntem citiţi pentru că nu ştim sau nu putem să ne vindem cărţile, să ne valorizăm. Am să prezint un caz. e vorba de poetul Anton Jurebie. Un poet care până deunăzi nu avea nici telefon, trăieşte izolat într-un sat mehedinţean şi de câţiva ani îl cunoaşte toată scriitorimea, de la studenţi până la academicieni, plus internauţii. A fost ajutat să-şi tipărească cele 3-4 volume, a fost premiat, a fost primit în US, publica în reviste, dar trăieşte foarte singur şi chiar în sărăcie materială. Nu s-a prezentat pe canapeaua Andreei Marin, de unde ar fi primit surprize, surprize, un car de cărţi sau chiar un cal, el neavând acolo la ţară decât un căluţ. Cine ne garantează că descălecându-î de acolo sau aducându-i lapte şi miere, adică schimbându-i-se "paradigma", nu se schimbă şi valoarea sau succesul scrisului său? Jurebie nu cred că se plânge de publicul necititor, el vrea să fie citit de scriitori. Şi acest lucru 1-a reuşii din plin poate visează mai departe, să ajungă şi la "publicul larg", dar n-o să ajungă aici nici dacă prin absurd s-ar umple librăriile cu poeziile lui. Numai dacă ar apărea pe sticlă, săptămânal, şi acolo sa fie ultralăudat, abia atunci ar zice unii, din curiozitate, ia să vedem ce scrie ăsta! în toate timpurile şi în toate societăţile cine vrea să-şi vândă marfa se dă după tipic, al momentului Eu cunosc autori mediocri şi sub care fac ce fac şi îşi vând cărţile plastifiate. Eu cred că problema noastră acum este cum să facem să fim respectaţi de cei care conduc politic şi managerial. Depinzând de cei care dispun economic, decăderea sau urcarea noastră de aici începe. Trebuie să ajutăm pe cei bogaţi să se civilizeze, să devină mecenaţi. Ziariştii o duc bine pentru ca ei se luptă cu dihăniile, recurg şi la compromisuri, or, noi nu vrem să fim doar frumoşi şi devreme acasă.