Festivalul de literatură "Sensul iubirii"
Drobeta Turnu Severin , 2 - 4 iulie 2004,

LUMEA DE MÂINE

Ileana Roman: Editia din acest an a Festivalului "Sensul iubirii" preîntâmpina Centenarul nasterii lui Ion Biberi, din 21 iulie. Cartea sa, "Lumea de mâine", aparuta în 1945 si reeditata în 2002, cu ecouri înca reverberante, ne-a inspirat "genericul" sub care ne vom derula întâlnirea colocviala.
Despre Ion Biberi. Ar trebui sa se aplece asupra operei sale cineva priceput si sa o sintetizeze într-o monografie, opera sa prolifica si diversificata este de valoare, mai întâi. Romancier, critic literar si de arta, eseist, monograf, Biberi a fost o prezenta simtita în epoca. A debutat în prima serie a "Biletelor de papagal", a colaborat la principalele publicatii, a tinut rubrici, la Revista Fundatiilor Regale (Cronica cartii franceze), la Viata Româneasca (Cronica ideilor). Ion Biberi s-a nascut la Turnu Severin si, dupa studii de medicina, litere si filosofie a revenit aici, medic la Santierul naval; în total, a locuit aici 38 de ani (dupa care s-a stabilit în Bucuresti, medic psihiatru), o parte din proiectele sale pornind din mediul orasului dunarean. Prima parte a operei sale si poate cea mai însemnata are deceniul ei, 1935-1945, când i-au aparut romanele si opt volume de critica si eseu stiintific, începând cu "Thanatos", distins cu Premiul Fundatiilor Regale, si "Studii asupra literaturii române contemporane", volum aparut la Paris si premiat de Societatea Scriitorilor Români. Ion Biberi a fost printre primii scriitori români deschis catre modernitate si asa a continuat.
Îl rog pe domnul Gabriel Dimisianu, un senior al criticii si vietii noastre literare, sa preia dânsul firul discutiilor la o tema cu dubla deschidere, caci "lumea de mâine" e înca lumea de azi, de ieri."Biberi - primul scriitor român care avea cunostinta de Joyce"

Gabriel Dimisianu: Este un subiect generos, cu posibilitati de deschidere, dar as vrea mai întâi sa vorbim despre scriitorul Ion Biberi. L-am cunoscut în anii 1960, 1970, 1980, colabora si la "România literara", m-a impresionat în primul rând prin faptul ca venea nu din "lumea de mâine", ci din lumea de ieri, o lume stralucita pe care el o ilustra cu prezenta lui impresionanta de om al acelei epoci, cu toate semnele unui om de mare civilitate, un barbat frumos înca din anii de care vorbeam, caci impresiona prin delicatetea lui, prin discretie, prin acest stil care ilustra, venea dintr-o epoca.
Înainte de a veni aici, la Turnu Severin, m-am uitat prin biblioteca mea, stiam ca am câteva carti de Biberi si m-am bucurat vazând ca le primisem cu dedicatie, prima din 1966, când eu eram foarte tânar, abia intrasem în viata literara. Ion Biberi a scris mult si în varii domenii, si este printre primii scriitori de la noi care au abordat elemente ale psihanalizei, ale perceperii subconstientului. Biberi era si medic psihiatru, astfel de abordare se vede în romanele sale, "Proces", "Oameni în ceata", "Cercuri în apa", mai mult, s-a facut o apropiere a sa de Joyce, adica ar fi primul prozator român care avea cunostinta de Joyce, care proiecta o lume, un univers în care apar afinitati, aceste elemente de proza noua. Biberi a fost apoi un poligraf, raspândit pe multe domenii sigure, o prezenta dintre cele mai interesante, cu studii despre conditia poeziei, o monografie Tudor Vianu care, cu toate elementele impuse de spiritul epocii, (cartea aparea în 1966), ramâne de referinta în bibliografia lui Vianu. Sunt carti semnate de Biberi care merita republicate, este si el, ca alti scriitori cu merite aflati în umbra în momentul de fata. Iar faptul ca ne-am întâlnit aici pentru a-l evoca este un lucru foarte bun si foarte legitim, pentru ca Biberi s-a nascut si a trait multi ani la Turnu Severin.
Acum, despre incitanta sa carte din 1945 "Lumea de mâine". El a avut si un interes pentru ceea ce se întâmpla în jurul lui, o deschidere spre istorie si pentru ce va fi în urma iesirii din cataclismul razboiului. A avut ideea sa chestioneze personalitati, cartea este si un document cuprinzând opiniile unor oameni despre viitorul acelui moment de rascruce, oameni implicati în viata intelectuala, în viata spirituala a României, interesati de destinul ei, si cu multe iluzii care, din nefericire, ulterior s-au dovedit contrazise de o istorie asa cum o stim cu totii ca a fost. Sigur ca astazi pot frapa unele afirmatii ale celor intervievati de Biberi în 1945, multi dintre ei aveau convingeri de stânga pe care le-au tras dupa ei si dupa razboi, cu sperante, unii n-au mai apucat sa se convinga, poate ca ar fi retractat unele afirmatii facute atunci. Dintre ei doar Geo Dumitrescu mai traieste, el era foarte tânar atunci si foarte exaltat în ceea ce priveste perspectivele asa-zisei revolutii din România postbelica, mai târziu si-a exprimat regretul ca a mizat cu certitudine pe ceva care s-a dovedit a fi un fiasco si o mare drama a întregii natiuni.

"Tânara generatie care am fost noi avea alte principii morale si nu pedepsea atât de aspru"

Nicolae Prelipceanu: Am recitit integral interviul lui Ion Biberi cu Geo Dumitrescu, comunismul ca si nazismul au fost proiecte îngrozitoare, teoretic iesite dintr-o mare generozitate. Cred ca eroarea umana fundamentala care sta la baza unor asemenea proiecte si a unor asemenea anticipari este confuzia dintre prezumtia de nevinovatie a individului, care este necesara în justitie, si prezumtia de vinovatie a umanitatii, dupa parerea mea indubitabila. E ciudat, paradoxal, ca, din suma nevinovatiilor individuale se obtine o vinovatie mare si de care niciodata proiectele si anticiparile de aceste gen, cum sunt cele din volumul lui Biberi, nu tin seama. Mi-amintesc, nu stiu exact numele acelor personaje ale lui Cehov, dar cred ca asta circula prin Cehov: toti cei de acolo, satui, disperati, mâhniti de viata meschina si fara orizont pe care o duc, viseaza la o alta viata, peste 100 de ani în Rusia va fi o viata luminoasa, oamenii vor fi buni. Deci, totul se amâna, se amâna si bunatatea, se amâna si fericirea, este un mod de a ne amagi, si, la urma urmei, un mod de a supravietui individual, pentru ca, daca am sti ca nu se amâna nimic si ca nici ceilalti nu o vor duce atât de bine pe cât speram noi sa o duca în locul nostru, poate ne-am sinucide pe loc cu totii, ceea ce nici nu stiu daca n-ar fi mai bine, macar pentru natura de pe glob pe care o distrugem zilnic si în proportie de masa.
Comparând câteva anticipari din cartea lui Biberi, am luat trei persoane de orientari diferite, de fapt doua sunt apropiate. "Bietul" George Enescu, un visator, un mare artist într-adevar, poate mai mare decât ceilalti doi la care ma voi referi, nadajduia ca dupa un cataclism cum a fost nazismul si consecintele lui - razboiul mondial - poate sa vina, în sfârsit, o perioada în care se va naste o noua credinta în demnitatea omului. Sau s-ar putea, spunea el, ca alti nouri sa se abata deasupra Europei sau a lumii. Din pacate, s-a adeverit a doua parte a anticipatiei sale, care l-a atins chiar si pe el, nemaiputând sa se întoarca în tara. Mihail Sadoveanu, al carui rol putin fericit în evenimentele politice de la începuturile comunismului nu mai e cazul sa-l subliniez eu, în ciuda operei sale fata de care am stima, spunea însa ca România nu-i o tara potrivita pentru comunism, întrucât 83 % din populatie o formeaza taranimea - clasa conservatoare, legata de pamânt, si da exemplu pe Anglia ca fiind cea mai pregatita pentru comunism. Asta-mi aminteste de o gluma de pe vremuri: "Se poate construi comunismul în Elvetia? Se poate, dar ar fi pacat!" Slava Domnului ca acea previziune, sau cum sa-i spun eu, nu s-a împlinit, cum nu s-au împlinit nici ale lui Engels sau Marx care, de asemenea, credeau ca Rusia va fi tara cea mai dezvoltata când, de fapt, Rusia era înca în feudalism.
Problema e ca-i un hazard enorm în toate aceste încercari de a prevedea viitorul si cred ca e si un semn de lipsa de ratiune a omului care vrea sa se puna în locul lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu stie, el fiind creatorul proiectului, stie foarte bine cum se va realiza proiectul si unde va ajunge. Dar omul totdeauna nu s-a putut el abtine sa nu încerce sa ia locul lui Dumnezeu, gresind, evident, fatal, foarte ades. Pe de alta parte, eu cred ca putem sa vorbim despre lumea de mâine dar un mâine mai apropiat, nu de mâine-poimâine, de peste un an, de peste doi ani. De exemplu referindu-ne la literatura, chiar ar trebui sa anticipam speranta de viata a literaturii sau a scriitorului român, a noastra, a unor generatii care sunt negate radical de noua generatie de scriitori, care încearca sa schimbe nu numai modelul, paradigma, canonul. Este o schimbare a moralei în societate, a modelelor morale, este o schimbare a tehnicii de a trai în lume, este o atentie extraordinara acordata clipei la propriu, nu la figurat, si în scopul realizarii clipei se poate face orice, cum spunea si Geo Dumitrescu ca se poate face orice în numele comunismului si realizarii acestei "fericite" societati. Ma întorc la Geo Dumitrescu, am încercat si eu sa-i iau un interviu, dupa vreo 30 de ani de la cel luat de Biberi în 1945. Am stat mult de vorba, eram la Sinaia, am jucat la jocurile alea, am baut bere, iar el spunea ca nu are nici un rost sa-i iau un interviu, ca o sa fie hacuit de cenzura, ca ce ar vrea el sa spuna nu poate sa apara, sa ramânem prieteni asa, si mi-a dat un set din cartile lui. Publicase vreo 3-4 carti si-mi amintesc una dintre dedicatii: "Asta este, draga cutare si cutare, ceea ce mai ramâne dupa trecerea diverselor pachiderme si tancuri peste mâna poetului". Atunci nu am avut prezenta de spirit sa-i replic cele spuse aici, de altfel ar fi fost o cruzime gratuita, dar, cum eram eu tânara generatie atunci puteam sa-i replic, numai ca tânara generatie care am fost noi avea alte principii morale si nu pedepsea atât de aspru, cum face tânara generatie de azi. Probabil justificat de aceasta schimbare a moralei si a gustului si a altor pareri despre literatura. Dar sa revenim la "proiectata" lume din cartea lui Biberi.

"Uitati, piciorul asta al podului a încremenit în proiect... Dar e un picior destept..."

Serban Foarta: Nu cred ca ar fi vorba de alfa si omega, începutul si sfârsitul a toate. Dar omul poate sa-si faca proiecte, exista meserii care fara proiect nu pot sa existe. Nu e întotdeauna adevarat ca stupiditatea sau prostia înseamna, cum a spus Liiceanu, "încremenire în proiect". Un arhitect cam încremeneste în proiect, altfel ar iesi o opera de gelatina. Se poate si asa. Uitati, piciorul asta al podului a încremenit în proiect, bine ca mai e, dar nu e prost deloc, e un picior destept[...]. A fost o substituire la un moment dat, când toti au început sa profeteasca viitorul cu o doza de iresponsabilitate. Dar daca profetezi viitorul în interjectiile, sa zicem ale lui Cehov (uite si el, dus în 1904, are 100 de ani), ce frumos va fi! Sigur sunt multe lucruri care se înteleg prin precaritatea omului, prin conditia proasta în care traieste. E mai mult un ah, e mai mult o interjectie, un ah si un oh Am aici picioarele podului pe negativ, doi pilastri care ma fac sa, în fine, sa am curaj sa vorbesc. Si toata aceasta gândire utopica, pentru ca gândirea în viitor este o gândire utopica, daca este asumata de persoana în cauza n-avem ce-i face, dar când ea este supusa tuturor trebuie sa credem orbeste în ceea ce n-are nici o forma, nici o palpabilitate, nici o certitudine? si mai si vorbim de "scopul scuza mijloacele". Bine, Geo Dumitrescu avea doar 20 de ani, razboiul fusese pentru toti un principiu oribil, dar depinde cum erai situat. Ei erau în lupta cu o anumita cenzura care era normala, poate, pe timp de razboi. Era o generatie de frondeuri, "Libertatea de a trage cu pusca" ramâne, în fond, cea mai frumoasa carte a lui, dupa parerea mea, restul e o grea si trista adaptare la timpul respectiv, "Aventurile lirice" poate au marcat o anumita splendoare; era sa uit de aceste "aventuri", prin anii '63 aparusera câteva prin reviste, însemnând o mare deschidere, macar prin cosmopolitism, sunt si acolo poncife dar stim bine ca anumite tribute erau inevitabile în epoca si, sigur, lui nu-i era chiar usor sa se dezica, crezuse realmente, nimeni nu-l obliga în '45 sa creada în comunism. Iar Sadoveanu a urcat treapta cu treapta, a luat si Ordinul Stalin sau Lenin, de care era foarte mândru, asa zice fata lui, nu stiu daca era chiar asa de mândru, era si destul de gaga, era o natura absolut indiferenta la viermuiala umana, era un om rece, rasa felina, cum zice Calinescu, cu ochii care privesc peste lume, si care avea alte proiecte, pe care le stim. Dar, vedeti, atunci a spus sigur: comunismul nu-i bun pentru România. El era de stânga! Sadoveanu nu a fost de stânga niciodata, jucaria asta "suntem de stânga" El era presedintele Senatului prin '38, era omul lui Carol, într-un fel, si mare academician etc. "Stângismul" lui era într-un fel de mica generozitate, de gen narodnicist, poporanist, el era boier cu proprietati, în fine...

"Nu-i posibil sa te iei de piept cu monstri sacri"

Viorel Ionel: Am fost impresionat de doua lucruri care ma fac sa nu tac, pentru ca ele tin de domeniul meu de competenta. Unul care priveste raportul trecut - prezent - viitor si de ce noi, adica, actualii suntem excesiv de prezentificati. Probabil ca judecam în felul urmator: trecutul, în general, este conservator, el apeleaza la o amintire mai mult sau mai putin precara, mai mult sau mai putin constructiva, iar viitorul este utopic. Sigur ca utopismul decurge nu numai dintr-o ratiune utopica ci si dintr-o imaginatie excesiva, hai sa-i zicem reverie. Atunci, bineînteles ca viitorul este îndepartat si, cum zicea Marx, un punct luminos (sunt si unele metafore ale lui Marx care merita retinute)...
Serban Foarta: În viitor ne asteapta niste fantome luminiscente ca niste licurici! În trecut - niste... (cuvânt neclar) prapadite ca fantoma lui Hamlet, care ne da totusi informatii despre prezent. Trecutul n-a trecut înca si revine mereu.
Viorel Ionel: A doua chestiune - aceasta este motivatia. Un maghiar americanizat, cunoscut, are un concept de tensiune esentiala, probabil ca actualele generatii prezentifica pentru a crea tocmai aceasta tensiune esentiala! În orice cultura nu-i posibil progresul decât daca contesti ceva, sigur ca perioadele de liniste într-o cultura sunt cele ce tin de didacticizarea, de transmiterea în scoala, sigur ca toate generatiile produc asemenea, sau genereaza voi constient, asemenea rupturi. Întrebarea este: cât de generoase sunt ele, dupa ce repere se conduc? Am retinut aceste repere valoric, pentru ca nu-i posibil sa te iei de piept cu monstrii sacri ai unei culturi fie nationale, fie universale. Poti sa contesti, sa le contesti stilul, dar în numele cui? În general, în filozofie se vorbeste despre etica si constructie, ca si în viata politica si economica, critici dar ce pui în loc? Aceasta era o problema si în urma cu vreo 10-11 ani când eram eu la cultura, când trebuia sa dai jos pe cutare si nu aveai imediat pe cel care sa-i ia locul. Eu n-as învinui noua generatie de lipsa de repere valorice, cei din noua generatie opteaza pentru alte valori, trebuie totusi sa întelegem ca sunt valorile lor, prin urmare, diferenta dintre generatii se refera la diferenta dintre optiuni pentru valori. Si întrebarea vine, pentru ca toate valorile sunt polarizante: bine-rau, frumos-urât, adevar-minciuna si asa mai departe. Parerea unora e ca ei, tinerii, opteaza pentru "valori" imorale, moralitatea fiind suprema valoare, cum ceea ce a fost bine si foarte frumos devine utopic, de neatins.

"E voie sa contesti inclusiv pe Himalaia"

Serban Foarta: Nu fac procesul cuiva, constat doar un lucru care e specific unei anumite epoci, în care a ajuns umanitatea. Postmodernismul si asa ceva duc la un fel de anulare a "bine-rau", antonime de factura asta, maniheisme, si astfel ne apare un amestec numit gri, cineva zicea "griul e frumos", sa-i fie de bine, nu tutoror ne place griul, altora da, dandysmul zice pe gri, pe nuante de gri, dar sunt si alte griuri, griul acesta al serviciilor secrete, dezinformarea gri, (se aud voci), da, da, zona gri Nu-i vorba numai de literatura, e vorba de toata lumea, de umanitate. E o manifestare a neîncrederii în timp, în minima perenitate. Iar în arte mereu s-a anticipat, în artele plastice, în literatura, din pacate, dintr-un anumit punct de vedere, în mare masura, încât, artistic vorbind, viitorul a fost consumat, avangardistii l-au consumat, au ars multe si marunte etape. E voie sa contesti pe inclusiv Himalaia, dar în nume personal, nu trebuie sa pui nimic în loc, având o atitudine de razvratit, anarhist etc. Dar când contestatia devine grup, gasca, partid, atunci îsi pierde puritatea ei, nebunia ei. Dali, mai jucând pe nebunul, rade o serie de oameni, o face însa personal, nu mai e nici macar suprarealist... si avangardele, care par atât de sublime, uneori se impurifica printr-un fel de politizare, printr-un fel de pierderea protestului individual, care putea sa mai fie riscant, esuând într-un protest caldut. Un grup care terorizeaza, în genere terorizeaza moral, gânditi-va de exemplu la terorismul Tel Quel-ist, care era facut tot dupa "Demonii" lui Dostoievski, ca acolo e o mare lectie despre ce va urma. Se terorizeaza pur si simplu. Se aleg 3-4 indivizi, nici nu defilezi decât cu portretele, si tabula rasa. Ca în anii '50, începutul a fost facut cu Eminescu, l-au cenzurat cât au putut, iar la vedere erau doar câteva nume, mari si late, restul era pierdut în tenebrele exterioare, majoritatea. Pe urma, a început asa un fel de recuperare, noi, generatia mea, am deschis ochii cam în momentul începerii recuperarii, perioada '60 ne-a facut mai respectuosi fata de anumite valori, atunci au reaparut Bacovia, Arghezi, Ion Barbu, le-am obtinut cu greu aceste recuperari
Constat acum altceva: ramolismentul juvenil si repetarea - o forma de scleroza - repeti aceleasi lucruri ale acelorasi aventuri si nu-si dau seama cei prinsi în acest vârtej, de exemplu pe când Ianus, sa zicem, risca pe contul lui sa fie luat drept nebun, altii lucreaza în banda si culpabilizeaza pe toti, sigur ca si el poate sa culpabilizeze, oricum, tot burghez ramâi fata de un boschetar de genul asta (întrerupt discursul de alte voci).

"De ce o masa are patru picioare ?"

Mihai Rogobete: Cred ca de data aceasta se întâmpla un lucru mult mai profund. Este vorba de nevoia de a articula un spatiu pluriparadigmatic. Pentru a se gasi noi armonii, noi proportii, noi metamorfozari, se pune problema armonizarii nu numai a paradigmei culturale europene ci si a mai multor paradigme. Este un proces mult mai profund si mult mai dramatic în ceea ce ne priveste. As da un exemplu elementar: si un tâmplar face paradigme în momentul în care alcatuieste un scaun, faptul ca se implica unei anumite proceduri, ca face un montaj, îmbina, el devine narativ, involuntar el spune o poveste. Orice procedura poate fi translata cu îngaduinta în spatiul narativ si ea este o poveste. În momentul în care apare o tehnologie noua, aceasta afecteaza procedura prin cerintele vietii directe, eficienta în primul rând, economia de efort, gradul de prelucrare, toate acestea modifica procedura, toate aceste inovatii nu revin la determinismul acela unic, dar lucrurile se determina între ele. Noi ne permitem nu doar sa utopizam ci si sa ucronizam, fiindca majoritatea sunt ucronii, nu utopii. Folosim termeni ca trecut, prezent, viitor care se vor dovedi inoperanti. Gustul, moda, sistemul de valori propriu-zis este numai cel clasic, platonician. De ce o masa are patru picioare? (rumoare în sala si în reportofon)

"Nu poti, cu mijloace necorecte, neortodoxe, sa faci binele"

Adrian Popescu: Sa revenim la Ion Biberi, un autor modern, cu o structura de actualitate evidenta, cu perspectiva stiintifica asupra realitatii, el fiind si medic, asa cum îl recomanda studiile sale ample. "Functiile creatoare ale subconstientului", "Introducere în studiul ereditatii", "Principii de psihologie antropologica" dar si romanele sale moderne sau eseurile filozofice, estetice, care îi fac actualitate, dupa parerea mea. Despre poezie, privind filozofic, ca forma de cunoastere, se afla pe urmele lui Blaga, merge pe rationalitate dar si pe revelatie. Cu fibra stiintifica, academica, se apropie de Vianu, ceea ce ne da un sentiment de siguranta.
Revenind la reeditata sa carte "Lumea de mâine", ma opresc si eu la cei trei intervievati la care s-au referit antevorbitorii. Sadoveanu reprezinta omul marilor procese cosmice, situându-se cu acea indiferenta amorala, cum s-a observat, fata de forfota din jur - o tensiune a imediatului, el priveste viitorul anistoric, din perspectiva marilor cicluri istorice. Nu-l intereseaza decât marile proiecte, priveste faraonic as zice, deci într-o perspectiva care se lasa rece fata de suferinta concreta, fata de omul concret (de carne si de sânge). Geo Dumitrescu are, în schimb, o anumita nervozitate, are sentimente, ma gândeam la tipologia lui Marx care vrea sa schimbe lumea si viitorul, dar pretul este, într-adevar, exagerat, este anticrestin. Pentru ca scopul niciodata nu scuza mijloacele, pentru ca nu poti cu mijloace necorecte, neortodoxe, sa faci binele. Deci, aici ar fi clara greseala, situarea foarte riscanta a lui Geo Dumitrescu, sigur, cu talentul sau, cu verbozitatea si energia poeziei sale. Cel mai nuantat, foarte curios, este George Enescu. Cel mai artist într-un fel, artist în întelesul de a studia profunzimea si de a avea o anumita raspundere fata de ceilalti, de implicare crestina însa, fata de clipa dar si cu simtul perspectivei temporale.
Serban Foarta: E bine sa întelegem aceasta perspectiva, pentru ca e muzician, temporalitatea este aceea care poate anticipa ca într-o simfonie, Enescu nu doar vede (ca un artist plastic) el si aude viitorul. Viitorul se aude, "viitorul suna bine".
Adrian Popescu: Da, dar tot el, Enescu, are îndoieli, "s-ar putea ca alti nouri sa se abata asupra lumii", zicea. Numai utopicii (utopia e sângeroasa în cele din urma) cred ca au siguranta extraordinara de a anticipa gândurile lui Dumnezeu. Si nu este asa, proiectul divin sau providenta, ma rog, cine vrea sa accepte pâna la capat aceasta idee, providenta de fapt sau planul lui Dumnezeu în istorie e greu de "ghicit", este necesara multa prudenta în aceasta încercare, pentru ca divinitatea este imprevizibila, noi nu putem sa "ghicim" miscarile urmatoare ale istoriei sau sa modelam noi istoria cu mâinile noastre efemere, adica sa o vedem în desfasurarea ei si în întregime asa cum o vede numai Dumnezeu. Vrem, totusi, sa cautam în perspectiva, nu ne limitam la orizontul zilei de azi, la clipa, la efemer. Trebuie totusi, dar cu prudenta si modestie, sa ne deschidem spre o perspectiva, nu modelând pe ceilalti ci pe noi însine, pentru viitorul nostru. Iar pentru literatura noastra, în cautarea unei perspective, nu mi se par necesare încercarile de a gasi mai multe paradigme: o mie de zei - nici un zeu atunci, o mie de repere morale - niciunul. Sunt câteva nuante si fermitatea principiilor.

"Realismul de acum este batut de gazetarie"

Marius Tupan: Cei mai interesati de viitor sunt dictatorii, tiranii si scriitorii. Toti marii dictatori, nu stiu daca sunt si mici, mici suntem noi pentru ca terorizam cititorii, au alaturi multi profeti, multi parapsihologi. Stiti foarte bine ca si Brejnev a avut, si Ceausescu, si mai ales Hitler. În final, Hitler, desi avea si el calitati profetice, a fost pacalit, dupa ce i se profetisera tot felul de lucruri extraordinare pentru secolul 20. Sigur ca de profetii au nevoie mai ales dictatorii, pentru a reusi sa înflacareze masele si sa le manipuleze. Scriitorii sunt si ei niste mici dictatori, cum spuneam, în acelasi timp sunt niste oameni care vor sa modeleze timpul, viitorul dupa crezul lor, dupa opera lor. De aici, tot felul de cautari, astazi înca treneaza postmodernismul, despre care se spun tot felul de lucruri aberante, cum ca postmodernistii sunt niste spirite extraordinare, si în functie de acest curent se încearca a se evalua totul. Eu sunt la curent cu acest curent nu doar pentru ca sotia mea a scris si a publicat o carte despre. Rostul postmodernismului, care este o reciclare a curentelor, s-a cam dus. Eu cred, ca si Laurentiu Ulici, ca se revine spre un realism, dar eu merg mai departe si spun: realismul de acum este batut si învins de gazetarie, care a învatat sa nu descrie o crima asa cum aceasta s-a petrecut. Cine a citit "Pamântul de sub talpile ei", carte scoasa de Denisa Comanescu, are idee de drumul pe care cred ca se îndreapta literatura. Nu în sensul profetic, nu suntem mama Omida! Dupa cum vedeti si în cartea lui Biberi. Dar scriitorul, creatorul are obligatia sa avanseze cu o mutare în fata celorlalti, mai putin framântati de viitor. Suntem interesati nu numai de viitorul tarii ci si de al operei noastre. Pentru ca vedeti cum generatia '60 este contestata, pentru ca ei, saizecistii, continua sa creada ca sunt cei mai buni, ca au deschis drumul, or, eu spun ca sunt scriitori foarte buni si în generatiile '70, '80, în timp ce, de exemplu, un Ivasiuc nu mai are nici o valoare. Manolescu a facut o ancheta printre studenti si a aflat ca numai D. R. Popescu mai rezista. De asemenea, sotia mea, cu ocazia unei calatorii în America, a descoperit ca acolo cel mai cunoscut si apreciat este tot D. R. Popescu. Valorile se impun cu timpul, e greu sa stii dinainte cine si ce rezista. Cred ca în aceste momente, de realism crud, rezista fictiunea.

"Viitorul va fi, probabil, al incultilor"

Paul Aretzu: ...Se implica, bineînteles, si ideea de viitor individual. Si în acest caz exista infinite destine care îsi proiecteaza un viitor. Si care nu întotdeauna functioneaza. Pentru ca viitorul, de fapt, este o iluzie. Si exista si un timp colectiv, un timp la modul global, care ne conduce pe noi, care ne prinde în suvoiul lui, în directia lui, manipulând aceste tipuri individuale. Deci oamenii pot deveni în anumite situatii niste cobai ai istoriei, cum a fost în timpul comunismului sau sub anumite structuri sociale, politice etc. În aceste structuri indivizii devin cobai si prizonieri ai viitorului, dar exista un destin al valorilor care este tot asa de imprevizibil ca si soarta noastra, biografic personala. Un destin al valorilor rasturnate la un moment dat, dupa cerintele axiologice ale unui moment. De exemplu A. Toma si Mihai Beniuc, valori care se încadrau perfect, mai ales Beniuc, Veronica Porumbacu, în context si în cerintele sistemului. Era atunci de prevazut ca viitorul va refuza aceste valori? Pentru unii cred ca era, pentru cei care cunosteau valorile adevarate, contestate de sistemul momentului, asteptându-se sa treaca timpul, sa vina viitorul, domeniul sau fiind sa confirme valorile. Mai aproape de acum ar fi sa discutam despre viitorul cartii. Daca se mai citeste cartea, ce înseamna Internetul pentru carte. Viitorul va fi, probabil, al incultilor, daca nu se mai citesc cartile. Cititorii sunt niste specialisti! Despre viitor eu am fost martor la o scena care spune destul: un batrân s-a prezentat la un medic si, dupa ce l-a consultat, medicul i-a spus sa nu mai bea, iar pacientul l-a întrebat: tot restul vietii?

Si avea 80 de ani ...