Drd. OVIDIU-FLORIN BĂLĂ

În zestrea folclorică a Mehedinţiului, lăsată de strămoşii noştri, care i-a însoţit pe oamenii acestor meleaguri, în vreme de restrişte sau de bucurie, purtat de ciobani şi cărăuşi sau de lăutari şi cântăreţi, cântecul mehedinţean constituie prin simplitatea şi sinceritatea sentimentelor o adevărată perlă a spiritualităţii noastre, atrăgând atenţia unor numeroşi cercetători şi folclorişti de prestigiu ca: G. Dem Teodorescu, Gr. C. Tocilescu, G. Creşu şi Ovidiu Densusianu, cărora îl adăugăm pe Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa.

CORNEL BOTEANU

PIŢĂRĂII DIN VALEA JIULUI

La Editura Confluenţe, în anul 2008, a apărut o carte a unui deja cunoscut etnolog şi mare iubitor al tradiţiilor din Valea Jiului: Dumitru Gălăţan-Jieţ. Ea vine după alte câteva lucrări de referinţă care evocă tradiţiile acestor sate momârlăneşti şi a unui deosebit de valoros album etnografic pe care Dumitru Gălăţan Jieţ l-a scos împreună cu prietenul nostru comun, Dr. Isidor Chicet, suflet al revistei „Răstimp”: „Momârlanii din Valea Jiului”, apărut la Editura MJM, Craiova, 2007.
Cartea are o ţinută grafică deosebită, aşa cum stă bine unei asemenea lucrări de etnologie şi o „Prefaţă” pe măsură întocmită de alt iubitor al zonei, scriitorul Ioan Dan Bălan care, după ce subliniază valoarea deosebită a lucrării, concluzionează: „Sincer, ceea ce îmi place mie în mod deosebit în „piţărăi”, nu e numai frumuseţea steagurilor, a costumaţiilor, nici chiar colindatul ca atare, cel simplu, curat, direct; cel mai mult îmi place pofta cu care oamenii care „merg în piţărăi” se leagă în vorbă, de parcă nu s-ar fi văzut de un an de zile! Pe scurt oamenii satului se adună cu toţii, în mare bucurie, înaintea Crăciunului să-şi transmită cele mai frumoase, mai sănătoase gânduri, pentru sărbătoarea de Crăciun, pentru Anul Nou!”
Lucrarea începe cu un capitol numit „Generalităţi” în care se prezintă, aşa cum era de aşteptat, câteva particularităţi generale ale acestui obicei. Se face o succintă diferenţiere faţă de zonele limitrofe ale Olteniei şi o apropiere foarte interesantă de „ceata junilor”, evocată în lucrarea domnului Pr. Dr. Ilie Moise: „Confrerii carpatice de tineret – Ceata de feciori”, cu care descoperă anumite similitudini: „Folosindu-mă de excelenta lucrare a profesorului Ilie Moise: «Confrerii carpatice de tineret – Ceta de feciori», am dorit, doar, să fac o paralelă între părţile comune ale acesteia şi piţărăii din Valea Jiului, ajungând la concluzia că cele două tipuri de colindat, deşi cu nume diferite, au multe puncte de asemănare: existenţa cetei, modul de a colinda, jocul la case, darurile primite cu ocazia colindatului şi poate, cel mai asemănător lucru: steagul. Apoi este abordat obiceiul cu particularităţile lui distincte în satele: Jieţ, Cimpa, Maleia, Lunca, Taia, Slătinoara, Coasta, Livezeni, Surduc, Dâlja Mare şi Dâlja Mică şi în partea de vest a Văii Jiului. Se fixează în mod clar locul de pornire al piţărăilor din fiecare sat şi modul de desfăşurare, cu anumite particularităţi specifice explicându-se provenienţa denumirii colăceilor micuţi, „ţipăi”, care sunt prezenţi şi în strigătura cu care se îndemnau oamenii: „Hai cu noi la piţărăi / După mere şi ţipăi”.

IORDAN DATCU

ETNOGRAFIE ŞI MITOLOGIE ÎN „JURNALUL PORTUGHEZ” DE MIRCEA ELIADE

Jurnalul portughez şi alte scrieri, prefaţă şi îngrijire de ediţie de Sorin Alexandrescu, studii introductive, note şi traduceri de Sorin Alexandrescu, Florin Ţurcanu, Mihai Zamfir, traduceri din portugheză şi glosar de nume de Mihai Zamfir (Humanitas, 2006, I, 513 p, II, 506 p; ediţia a doua, 2007) este un document de primă mână care reflectă preocupările marelui creator, drama sa, acutizată de război, de tragedia României, de presiunea politică şi nu în ultimul rând de moartea soţiei sale, şi, totodată, un document al demersului plural al secretarului de presă la Lisabona întru cunoaşterea în străinătate a fenomenului istoric cultural şi literar românesc. Fiindcă, scria Mircea Eliade, „Este trist să asişti la discuţia dintre un portughez şi un român ori dintre un italian şi un spaniol, ca să vezi că nici unul dintre ei nu ştie nimic, sau aproape nimic despre literatura modernă din ţara interlocutorului său”. Credea că această scăzută cunoaştere reciprocă se datora unui complex de inferioritate pe care popoarele romanice îl aveau în raport cu propria lor cultură. Venit dintr-o ţară latină şi rezident într-o altă ţară latină, a apăsat, în demersul său propagandistic, pe latinitate, pe valorile latine, pe solidaritatea latină, care nu se puteau afirma mai bine decât prin circulaţia operelor literare. A crezut şi a afirmat cu convingere că cititorii latini sunt mai săraci dacă nu-i cunosc, între alţii, pe Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Panait Istrati, Lucian Blaga, pe Nicolae Iorga, „omul care a scris cel mai mult din lume”.
Jurnalul este excepţional document al zbuciumului celui preocupat de cultură, în toate formele ei, de istoria şi filozofia religiilor, de filozofia culturii, de folclor, de indianistică, de proză originală şi dramă, de mitologie, de sociologie. Mai multe însemnări sunt autodefiniri, ca atunci când autorul se declară „un păgân, un perfect păgân clasic”, care încearcă să se creştineze, pentru el „ritmurile cosmice, simbolurile, semnele, magia, erotica existând mai mult şi mai imediat decât problema mărturisirii”. El trăieşte simbolurile, semnele, magia, erotica riturile, miturile, fiindcă ele sunt doar „în aparenţă seci şi rigide”.

IORDAN DATCU

IOANA ANDREESCU LA PARIS

Rămânând în Franța, la Paris, în 1972, Ioana Andreescu lăsa în urma sa o bogată activitate de redactor la Editura pentru Literatură, unde a fost angajată în 1958, în vremea directoratului lui Petru Dumitriu, și din decembrie 1969 la Editura Eminescu. A răspuns, în acești ani, de tipărirea unor cărți ale scriitorilor  Nicolae Velea, Maria Luiza Cristescu, Sorin Titel, Radu Petrescu, Mioara Cremene, Ion Brad, Nicolae Breban. Acesta n-a uitat-o și într-o recomandare din mai 2008 de a fi primită membră a Uniunii Scriitorilor din România a scris : „Autor a numeroase cărți de ficțiune de un bun nivel profesional și de excelentă, viguroasă originalitate – ca și în zona etnologică (Să mori la umbra Carpaților – Soare sec, roman, tradus și în limba franceză) ca și altele, la editurile franceze Grasset și la Table Ronde (Prix de la Société des Gens de Lettre). Ca și foarte numeroase colaborări la reviste științifice de prestigiu auropean. Fără a mai aminti meritele ei incontestabile în calitate de editor la editurile române de literatură și în componența multor colegii ale unor reviste și colocvii internaționale”. Între 1968 și 1972, făcuse naveta de la București la Paris, unde soțul său, compozitorul și muzicologul Costin Miereanu, avea un contract cu editura muzicală Salabert, și obținuse în 1967, Prix de la Fondation Europene. În 1972, nemaiputând să obțină ușor viza, se hotărăște să ceară cetățenia franceză, pe care o obține în 1976. Avea 38 de ani și începea, la Paris, o viață nouă. S-a născut la 24 ianuarie 1934, la Stoina, Județul Gorj, în familia țăranilor Ion și Ioana Andreescu, aceasta născută Cojocaru. O familie cu copii mulți, șase fete și trei băieți, pe lângă care a trăit și un văr, rămas orfan. Dintre toți, doar Ioana și o soră a sa au făcut studii superioare, aceasta din urmă ajungând profesoară de istorie. Își ia bacalaureatul la Şcoala pedagogică din Craiova (1953), după care este studentă la Facultatea de Filologie a Universității București (1953- 1958), între profesorii săi figurând și Mihai Pop, care preda cursul de folclor literar. Frații Ioanei, care n-au făcut studii superioare, i-au reproșat până târziu, că au susținut-o financiar pentru a-și continua studiile : „Ţi-am dat saci de bani!” îi spuneau ei. Exagerarea nu era prea mare fiindcă România comunistă lansase pe piață în anii '50 ai secolului trecut, datorită inflației, mari cantități de monedă de hârtie fără valoare. Se căsătorise, în 1965, cu Costin Miereanu, care s-a născut la 27 februarie 1943, la București, a făcut studii la Conservatorul muzical din București (1960- 1966), apoi la Universitatea din Paris cu J. Greimas,

Parcurgând ampla antologie a baladei culte româneşti, pe care ne-o oferă în îngrijirea şi cu prefaţa sa, Iordan Datcu, trecând pe îndelete de la precursorii, care atât de curând au atins şi realizat maturitatea acestei specii poetice – un Asachi, un Iancu Văcărescu, prin şirul „clasicilor”, a lui Bolintineanu, Alecsandri, mai apoi Coşbuc – până la succesivele generaţii ale poeţilor secolului nostru – de la Arghezi până la atât de apropiaţii Ion Gheorghe, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Dumitru M. Ion, m-a petrecut tot timpul un gând, acela al familiei pe care o închipuie şi o întruchipează, o literatură naţională. Privită chiar numai sub unghiul parţial al evoluţiei unei specii, pe parcursul unui secol şi vreo trei decenii, poezia românească îţi revela unele constante, unele permanenţe. Înrudirea între toţi aceşti poeţi cu toate evidentele deosebiri între ei, corespondenţele, o anume transmitere a vocilor poeziei, este evidentă.